de Ioan Slavici
Urmare la Gura satului (7)
VIII
 |
| Gura satului (8) |
Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în când, pe la șezători sau în serile de iarnă, când fetele și flăcăii se adunau la clacă.
Și atunci însă vorbele se înșirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea știa că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu știa unde s-a dus și ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alții că a trecut munții și iarăși alții credeau că a trecut în Țara Turcească și că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi știind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă știa de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci își aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritișul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu își aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înțelege și se întorcea mâhnit acasă.
Și atunci însă vorbele se înșirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea știa că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu știa unde s-a dus și ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alții că a trecut munții și iarăși alții credeau că a trecut în Țara Turcească și că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi știind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă știa de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci își aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritișul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu își aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înțelege și se întorcea mâhnit acasă.
Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care și-o gândise odinioară atât de frumoasă. Vasilie se însurase și avea un copil. Tata și feciorul erau vecini și oameni de aceeași casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă și nu avea, când i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica și când iarăși la mătușa, era purtat de pe braț pe braț și le da tuturora de lucru și pe toți îi întinerea.
Și Toader se-nsurase.
- N-am zis-o ? strigau nevestele, pe când era logodit cu Anica Podarului. Și orbul putea să vadă cât de colo !
Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ținea foarte mult la cinstea cumetriei și e mare om de casă acela care ne cunună copiii și ne botează nepoții. Dară Cosma nu știa dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit și nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei.
Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură și mai multă voie bună, și, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopții Mihu strânse mâna cu Cosma.
- Să trăiești, cumetre ! îi zise el din toată inima. Dacă nu-mi ești, țin să-mi fii, cu voia Domnului, țin să-mi dai cinstea aceasta !
- În partea mea e cinstea ! răspunse Cosma, îndreptându-se cu mândrie, înalt și gros.
S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blândă, harnică și totdeauna în voie bună. Dar atât de demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-și mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, și parcă ea totdeauna a fost fată înțeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea față cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună și plină de bună-cuviință: așa o știa Safta, așa Mihu, așa o știa lumea întreagă.
Numai câteodată ea își pierdea răbdarea obicinuită.
Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Își vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorință ar mai avea în viață; ba într-un rând îi vorbi Martei despre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, și în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălășeni.
Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Își vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorință ar mai avea în viață; ba într-un rând îi vorbi Martei despre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, și în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălășeni.
Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită și mai gânditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfârșit își perduse liniștea. Adeseori, când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laița din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului și pierdută în gânduri nehotărâte.
- Marto ! îi grăi Floarea, soția lui Vasilie, văzând-o pierdută astfel în gânduri. Ia mai lasă gândurile ! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinereță !
- Eu să mă întristez ? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce ?
- Pentru ce ? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gânduri.
- Ești nu știu cum, grăi Marta cu voioșie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înțelege: stau ici și privesc în lume, îmi închid ochii și privesc mereu și nu gândesc nimic. E, nu știu cum, minunat locul !
Floarea dete din umeri.
- Și te gândești la el, zise ea apoi cam necăjită.
- La el ? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine ? Deodată ea se cutremură și se îndreptă spre Floarea.
- Înțeleg ! zise zâmbind. Da ! mă gândesc câteodată, dar foarte arareori... E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat.
- Ei bine ! atunci pentru ce nu vrei să te măriți ? grăi nevasta.
- Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată.
- Dar ce altă să cred ?
- Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Știu că n-ai să mă înțelegi ! Atât mă simt de bine așa cum sunt, încât nu mă pot hotărî să mă mărit.
Floarea iarăși dete din umeri, dar, privind în fața Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiș. Ele mai steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte.
Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să știe ce s-a făcut, unde este și cum își petrece zilele. Dar această dorință, odinioară atât de vie, încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Și-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închiși. Era șters din sufletul ei, și în urma lui nu rămăsese decât o plăcută aducere-aminte a șirului de întâmplări și zguduiri sufletești prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atât de plăcută, încât Marta își strânse ochii și suspină când gândi că și aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plângă, și nu putea. Grozav îi părea viața de deșartă: nici o dorință și nici o durere nu mai vedea într-însa.
Era duminecă. Marta se duse la biserică și după prânz petrecu până în amurgul serii la joc.
Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarășele ei la Fântâna Corbului, se așeză pe doaga fântânii și stete câtva timp gânditoare.
- Țineți voi minte când ne cânta Miron din fluier ? zise ea, și întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dânsul.
Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau.
Erau oaspeți la casă.
Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg și stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, și pe tovarășul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg și, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte.
Erau oaspeți la casă.
Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg și stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, și pe tovarășul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg și, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte.
Marta știa de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, așezat și cam știutor de carte. El avusese nevastă și doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el.
La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ținea firul vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea însă mai ales despre "la noi" și "la d-voastre" și zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, și-ar căuta aici o nevastă și nu s-ar mai întoarce.
Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt și spătos, cu mustața groasă și cu ochii mari, ședea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu sporea vorbele.
Toată seara Safta și Floarea erau vesele, Vasilie sta retras, iară Mihu se mișca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, deșteaptă și mai în voie bună decât de obicei.
După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu știa cum ar vrea și cum nu.
- Ce zici, Marto ? grăi el în sfârșit.
- Ce să zic ?... răspunse ea. N-aș vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie și e mai bine așa.
- Așa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puțin cuprins de nedumerire, apoi ieși.
Marta rămase câtva timp nemișcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, își acoperi fața și își șterse lacrimile din ochi.
- Doamne, cum trece vremea ! zise ea și ieși în urma tătâne-său.
