de Guy de MaupassantUrmare la Tatăl lui Simon (3) |
| Tatăl lui Simon (4) |
Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon (pronunță: Loazon), unde lucra Philippe.
Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor.
Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, cu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul.
Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, cu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul.
Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse.
Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la ei. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon:
Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la ei. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon:
- Auzi, Philippe, băiatul Michaudei (pronunță: Mișodei) mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat.
- De ce ? întrebă muncitorul.
Copilul răspunse cu toată nevinovăția:
- Pentru că nu ești bărbatul mamei.
Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neliniștit.
Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor:
- Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă.
- Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei.
Muncitorul continuă:
- E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel.
- Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei.
Și urmă:
- Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit, sărmana, ca să-și crească singură băiețelul și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică !
- Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți.
Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul în vatră.
Philippe se aplecă deodată spre Simon.
- Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară.
Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară.
Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalte clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiecare clipă cu un zgomot asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor.
Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită:
- Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe.
El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă:
- Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine.
Atunci Philippe izbucni:
- Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine !
Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse:
- Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine.
A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede:
- Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine.
De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul, și era un tată de care oricine ar fi fost mândru.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt a acestei nuvele pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
