25.10.2012

SOBIESKI ȘI ROMÂNII (3)

de Costache Negruzzi

Urmare la Sobieski și românii (2)

sobieski-si-romanii-3
Sobieski și românii (3)




Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieșii răspundeau cu gloanțe care nu făceau greș. Fieștecare împușcătură obora câte unul din vrăjmași, și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. Leșii pereau fără a face spor.

În ziua dintăi, doi vânători periră. A doua zi și a treia zi mai căzură cinci și se răniră doi. A patra zi căzu împușcat însuși comandantul artileriei leșești, dar mai periră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârșit și munițiile și merindele.
- Ce este de făcut, tată ? întrebă tânărul vânător pe bătrânul, care, rănit la un picior, sta întins pe o laviță.
- Câți au pierit d-ai noștri ?
- Zece.
- Și nu mai avem nici praf, nici merinde ?
- Nu.
- Dacă-i așa, apoi mâni dimineață, urcă-te pe poartă și leagă în vârful săneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală(1) să ne lese slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi.
Așa se urmă. Leșii primiră toate condițiile cerute. Oastea se înșiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, și poarta se deschise.
Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau răniți.
- Ce este aceasta ? strigă Sobiețki răpezindu-se calare înaintea lor. Ce sunteți voi ?
- Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiiului său.
- Cum ! atâția sunteți ?
- Zece din noi au pierit din mila măriei tale.
- Voi ați cutezat a vă împotrivi mie și a-mi omorî atâța viteji ? zise regele. O, asta nu se va trece așa ! urmă turbat de mânie; trebui o pildă pentru cei asemine vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang. - Spânzurați-i !
Pe loc ostașii încungiurară pre plăieși, carii, depuind jos răniții, își făcură semnul crucii și, răzămându-se pe sănețe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă.
- Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care ședea posomorât și mânios, a arăta măriei-tale că acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobiețki că vor fi slobozi și nesupărați.
- Îți mulțămesc, vrednice al meu tovarăș de arme, zise Sobiețki ca deșteptat din somn, îți mulțămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceștii s-au purtat vitejește. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloți. Apoi, înturnându-se cătră români: ”Voinicilor, zise, sunteți slobozi; mergeți în pace și spuneți copiilor și fraților voștri că ați avut cinstea a vă împrotivi cinci zile regelui de Polonia.”
Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-și răniții, se îndreptară cătră munți, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele bombelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș.

N.B. Fragmentul acesta a servit d.V.Alecsandri, pentru a compune o dramă istorică ce fu jucată în iarna trecută cu un mare succes pe scena noastră.

Sfârșit

_______
(1)tocmală = condiție, învoială
Găsești textul povestit pe scurt  pe blogul Povestiri de lecturi școlare !