03.05.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (25)

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-25
Heidi, fetița munților (25)

Capitolul XII. Când toate clopotele bat (2)

A doua zi era duminică. De dimineață, bunicul strigă:
- Heidi, copila mea, scoală-te și vino repede. Pune-ți rochița cea frumoasă și să mergem împreună jos, în sat, la serbare.
Heidi nu se lăsă mult așteptată. Peste câteva minute se și afla în fața cabanei, și, văzându-l pe bunicul ei, rămase câteva clipe mută de uimire:
- Vai ! izbucni ea în cele din urmă. Ce bine îți stă în haine de sărbătoare ! Niciodată nu te-am văzut în tunica asta cu nasturii de argint !... Nici nu știi ce frumos ești, bunicule !...
Bunicul își privi nepoata și se grăbi să-i răspundă cu fața numai zâmbet:
- Și tu ești frumoasă în rochița asta de sărbătoare ! 
Apoi, luând-o de mână, porniră amândoi pe potecă la vale. Pe măsură ce se apropiau de sat se auzea, tot mai puternic, dangătul clopotelor din turlele bisericilor. Heidi îi tot spunea bunicului: 
- Auzi, bunicule, ce frumos bat clopotele ? Azi o să fie o serbare cum n-a mai fost niciodată.
În piața satului fanfara cânta și numeroși săteni se și adunaseră în mijlocul pieții. Unul îi zări și îi făcu semn vecinului:
- Ai văzut cine a venit ?
Numaidecât începură să-și dea cu toții coate. Fanfara amuți și toți sătenii îi priveau pe cei doi. La un moment dat din mulțime se desprinse pastorul, prietenul de altădată al bunicului. Strângându-i mâna cu căldură, îi spuse:
- Bine ai venit, vecine. Sunt fericit că nu ne-ai dat uitării și nu te-ai sfiit să te întorci printre cei din rândurile cărora ai plecat cândva...
Oamenii din jur căscau gura la ei, uluiți. Începură să spună că se vede că bătrânul nu pare atât de rău precum credeau, că altfel nu s-ar fi întors la el fetița. În cele din urmă, tot satul îl primi cu brațele deschise, ca pe un vechi prieten, reîntors în rândurile obștei. 
Bătrânul, copleșit de emoție, nu era în stare să scoată nici un cuvânt. Ca să-l încurajeze, pastorul îi spuse: 
- Ușa casei mele îți va fi veșnic deschisă. Nu șovăi și vino.
- Să știi că am să vin, răspunse bunicul. M-am gândit bine la sfatul dumitale și am greșit că nu te-am ascultat. Te rog să mă ierți pentru nechibzuința mea de atunci. Ai avut dreptate, fetița trebuie dată la școală.
În culmea fericirii, pastorul o mângâie cu blândețe pe Heidi și îi spuse:
- Nu-i așa că o să-ți placă să înveți ?
- Cum să nu ! Dar să știți că eu am învățat să scriu și să citesc.
- Bravo, bravo ! se bucură pastorul și își luă rămas bun.
Bunicul și Heidi străbătură piața, însoțiți de sătenii bucuroși. Ajunseră la casa lui Peter și bunicul deschise chiar el ușa, strigând:
- Bună ziua, bunico ! Peste câteva zile o să venim iar să-ți reparăm cocioaba.
- Nu se poate, ce surpriză ! răspunse bătrâna. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Vino mai aproape, să-ți strâng mâna.
Tocmai atunci dădu buzna în casă Peter. În grabă, dăduse cu fruntea de ușă și acum avea un cucui deasupra ochiului. Adusese o scrisoare pentru Heidi, de la poștă. Era de la Clara. Îi spunea ce tristă fusese după plecarea ei. În dorința de a o revedea cât mai curând pe Heidi, îl rugase pe tatăl ei să vină, împreună cu bunica, la băile Ragaz, aflate nu departe de Dörfli. Firește, domnul Sesemann fusese de acord, așa că la toamnă urma să vină toți trei să o vadă pe Heidi, pe bunica oarbă și pe bunicul din munți.
Scrisoarea Clarei le pricinui tuturor o mare bucurie, dar bunica izbucni, spunând:
- Totuși, pentru mine cea mai mare bucurie este aceea de a regăsi un vechi prieten, care nădăjduiesc că va veni mai des pe la noi, împreună cu nepoata lui.
Bunicul făgădui că n-o să-i ocolească, apoi porni cu Heidi pe cărare, în sus.
Aceleași clopote, care îi îmbiaseră de dimineață să coboare în sat, îi însoțeau acum, seara, cu dangătul lor pașnic, în drum spre cabana singuratică.

* * *

Dă click aici pentru Heidi, fetița munților(26) !
Găsești povestirea pe scurt a capitolului XII pe blogul Povestiri de lecturi școlare !