28.02.2012

TRIUMFUL TALENTULUI...

de Ion Luca Caragiale

triumful-talentului
Triumful talentului
Au fost odată-ntr-o școală de provincie doi buni camarazi - Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. Amândoi erau potriviți la-nvățătură și la purtare. Niță însă se deosibea, și nu numai de Ghiță, dar chiar de toți copiii ceilalți, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea. În anul al patrulea de școală primară, Niță ajunsese să scrie așa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână; pe câtă vreme, Ghiță scria nu se poate mai urât; pe lângă că-i era mâna dreaptă șubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. 

Așa, isprăvind clasele primare, s-au despărțit cei doi buni camarazi, ca să meargă fiecare după norocul lui. Ghiță s-a dus la țară pe lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar Niță, copil sărman, a apucat spre Capitală, ascultând de sfatul dascălului său:
- Fătul meu, tu părinți n-ai, carte multă nu ți-e dat să-nveți, că nu prea ești deștept, slugă nu te poți face, că ești cam leneș... Ți-a dat și ție Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ție cu condeiul ți-e dat să te hrănești. Du-te la București, acolo ai să intri copist în vreo canțilerie și-ncet-încet, cum te știu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi.
Niță a ajuns în Capitală și s-a pus să-și caute de lucru. A făcut cunoștință ba cu unul, ba cu altul, recomandându-și talentul și căpătând din toate părțile complimente și dovezi de admirațiune. Dar afară de acestea, n-a reușit deocamdată să capete nimic mai mult. Niță nu și-a pierdut speranța și bine a făcut; căci iată că-ntr-o seară o cunoștință i-a spus:
- Mâne dimineață, la ceasurile unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ține concurs pentru trei posturi de copiști; desigur ai să capeți unul.
Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. Concurenții, în număr de vreo treizeci, au fost introduși într-o sală mare; aci, în fața comisiunii, compusă din directorul ministerului ca prezident, subdirectorul ca viceprezident și trei șefi de birou ca membri, li s-a dictat de către unul dintre aceștia cu glas tare timp de cinci-șase minute. Apoi d. președinte a zis:
- Destul ! acum fiecare să-și iscălească proba.
Deși dictarea mersese cam prea iute, Niță s-a uitat lung pe foaia lui, înainte de a o iscăli, a zâmbit mulțumit de sine, apoi, a iscălit și a înmânat-o cu mult respect unui domn membru, care a strâns toate probele. Peste două zile, s-a dat rezultatul concursului... Numele Niță Ghițescu nu figura între cele trei numiri.
- Și ce frumos scrisesem, domnule ! a zis Niță, mâhnit, cunoștinții sale.
- Un tânăr nu trebuie să despere de la întâia încercare, i-a răspuns cunoștința; mai sunt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. În adevăr, peste câteva luni, se ivesc două locuri la alt minister. Niță nu lipsește a se înființa. Și iar mulțime de concurenți, iar comisiune, iar dictare, iar formalitățile obicinuite, și a doua zi iar nu se află între cele două numiri numele Niță Ghițescu.
- Și ce frumos scrisesem, domnule ! zise Niță cunoștinții lui.
- Răbdare, tânărule ! n-a intrat vremea-n sac; o să-ți vie și rândul dumitale; mai sunt șase ministere; or să se mai ivească locuri.
A trecut câtva timp, și iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister. Același rezultat pentru d. Niță Ghițescu. Firește însă că, oricât i-ar fi crescut mâhnirea, Niță n-avea de ce să despere: mai erau încă cinci ministere; trebuia să se mai ivească locuri. Și s-au ivit, pe rând, locuri încă la patru ministere, și s-au ținut concursuri, și d. Niță Ghițescu a luat parte la fiecare concurs, și, după fiece rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce în ce mai mâhnit:
- Și ce frumos scrisesem, domnule !
Și cunoștința lui i-a răspuns:
- Nu despera, tânărule ! a mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc.
Parcă a prorocit cunoștința lui Niță: n-a trecut o săptămână, și iată că s-a publicat concurs pentru un post de perfect caligraf la acel ultim minister. S-a pus d. Niță pe brânci, în așteptarea concursului, să-și facă mâna, exercitându-se în fiecare zi, pe hârtie velină, la fel de fel de scriituri - engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule, ș.cl., în fel de fel de mărimi, de la doi centimetri până la un milimetru, și cu și fără transparent. Era acuma gata... Dar, în ajunul concursului, se-ntâmplă, cum se-ntâmplă în orice poveste, să se-ntâlnească - cu cine ? cu o veche a lui cunoștință, cu bunul său camarad de odinioară, cu Ghiță Nițescu, băiatul cu degetele degerate.
- Ghiță !
- Niță !
Și din vorbă-n vorbă, află Niță că tata lui Ghiță, după ce a scăpătat, a murit, că Ghiță a venit la București cu o scrisoare de recomandație cătră ministrul la ministerul căruia se ține mâne concursul, că ministrul l-a primit foarte bine și i-a spus că a doua zi, la ceasul fix, să se prezente la minister, să ia parte negreșit la concurs.
- Tu ? la concursul de mâne ? a zis pufnind de râs Niță.
- Da, eu...
- La concursul de mâne ?
- Ei! da... la concursul de mâne.
- Da tu știi pentru ce loc e concurs, Ghiță ?
- Nu...
- Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghițică !
- Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg... se poate ?
- Apoi, mă prezent și eu, Ghiță.
- Bine, prezentă-te și tu.
- Cu mine ! la caligrafie, Ghițică ?
- Cu tine la caligrafie... Eu știu ce mi-a ordonat ministrul.
- Bine !
Cu așa ton a pronunțat Niță acest bine ! încât Ghiță, după câteva momente de gândire tăcută, i-a zis:
- Niță... eu am venit în București cu ceva părăluțe... tu zici că ești tinichea de tot... Eu... dacă vrei tu...
- Ce să vreau ?
- Eu ți-aș da ție trei-patru poli... să...
- Să ce ?
- Să mă lași, să nu vii la concurs...
- Eu !?
- Eu tot am recomandație...
- Să poftești la concurs cu recomandația dumitale !
Dar iată că în acest moment se apropie cineva de cei doi prieteni - este cunoștința lui Niță.
- Domnule Ghițescu, aș avea să-ți spun ceva...
Niță lasă pe Ghiță la o parte.
- Domnule Ghițescu, bucură-te; ai scăpat de concursuri prin ministere; ți-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, și în care poți să-ți faci un mai frumos viitor. Primești ?
- Primesc... Dar un moment...
Și Niță, după ce a gândit o clipă foarte adânc, face la dreapta-mprejur și se-ntoarce lângă Ghiță.
- Ghiță, tu vrei să-mi dai trei-patru poli, să nu mă prezint la concurs... Eu am o combinație mai bună și pentru tine și pentru mine...
- Care ?
- Din contra, să ne prezintăm amândoi la concurs; tu ai recomandație, eu caligrafie: să iscălesc eu cu numele tău proba mea, și tu să iscălești proba ta cu numele meu...
- Ei ! dacă ai vrea...
- Vreau.
- Pe onoarea ta ?
- Pe onoarea mea !... Să-mi dai cinci poli.
- Îți dau.
Și Ghiță se și execută. Niță ia hârtia de o sută, o pune-n buzunar, și cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulțumiți, dându-și întâlnire pe a doua zi la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidați: firește erau vechii camarazi. Niță s-a purtat foarte galant; pe câtă vreme mâna degerată a camaradului său tremura de emoție pe hârtia ministerială, Niță, cu toată siguranța, făcea pe coala lui adevărate tours de force. Au isprăvit și și-au iscălit probele, după învoiala din ajun, fiecare cu numele celuilalt. Ieșind de la concurs, în sala de așteptare, Ghiță a mulțumit cu efuziune camaradului său, iar acesta i-a zis:
- Numai doi am fost: recomandație ai, caligrafie am, slavă Domnului ! să fie cât de ai dracului, pe cine o să numească?
N-apucă să termine vorba Niță, și ușa se deschise.
- Rezultatul concursului ! strigă solemn prezidentul comisiei. S-au prezintat doi concurenți: dd. Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. A reușit domnul...
- Domnul ?... întrebară într-un glas cei doi concurenți.
- Domnul Niță Ghițescu !
- Dați-mi voie, domnule director, zise Niță atins, pe când Ghiță nu știa ce să crează; trebuie să fie o greșală ! poate că n-ați văzut bine probele !
- Cum! întrebă aspru directorul, prezidentul comisiei.
- Slava domnului! adăogă Niță... ne cunoaștem ce putem... Trebuie să fie, nu Niță Ghițescu, ci Ghiță Nițescu.
- Domnule ! nu-ți permit să fii rău crescut !... mă-nțelegi ? Am zis bine: a reușit d. Niță Ghițescu !
Dar d. Niță Ghițescu nu s-a lăsat biruit de asprimea d-lui prezident al comisiei; foarte obraznic, a strigat și mai tare:
- Nu se poate, domnule director ! v-ați înșelat ! uitați-vă la probe !
Tonul cu care a zis "uitați-vă la probe !" a făcut un efect straniu asupra superiorului: i-a impus, parcă; acest domn a răspuns:
- În fine, errare humanum est... să vedem...
Și zicând acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Niță-l cunoștea bine, și din plic a tras o scrisorică; s-a uitat pe ea cu băgare de seamă și, cu tonul mult mai blând, zâmbind:
- Știi că ai dreptate dumneata ?... Așa e !... Vezi ?... confundasem. În adevăr, a reușit d. Ghiță Nițescu.
- Așa da ! a răspuns plin de satisfacție d. Niță Ghițescu.
Și d. director, grav, se retrase-nchizând ușa.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Poți să citești aici și alte schițe de I.L.Caragiale, doar să dai clic pe titlul ales: