de Ion Luca Caragiale. |
Nouă ceasuri și nouă minute... Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, și fumează, atât mai bine !
Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea-n iatacul stăpânii-si.
- Bùbico ! zice cocoana... șezi mumos, mamă !
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine !... Lua-te-ar dracul de javră !"
Bùbico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.
- Biletele, domnilor ! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bùbico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bùbico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
- Bùbico ! zice cocoana... șezi mumos, mamițo !
Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bùbico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bùbico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una ? A ! de grabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamița lui Bùbico... Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiide cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și...
- Bùbico - zice cocoana - șezi mumos, mamițico !
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului !" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă... Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bùbico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner.
- Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău !
- Aș ! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept ! Ei bine ! e ca un om, frate ! doar ca nu vorbește...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
- Unde-i Bùbico ?... Nu e Bùbico !...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
- Să-i dea mama băiețelului zăhărel ?... Bùbico ! Bùbi !!
Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în care dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bùbico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
- Madam ! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine ! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:
- Vai de mine ! cum crezi d-ta ?... Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
- Ha ? zic eu.
- Bismarck al ofițerului Papadopolinii.
