10.02.2012

POVESTEA LUI HARAP-ALB (4)

de ION CREANGĂ

Urmare la Povestea lui Harap-Alb (3)

harap-alb-si-salatile-ursului
Harap-Alb și sălățile ursului
Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice răstit: 
- Acum degrabă să te duci cum îi ști tu și să-mi aduci sălăți de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieși repede și pornește, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta șoarecului nu ești scăpat de mine .
Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coamă, zicând:
- Ei, căluțul meu, când ai ști tu în ce necaz am întrat ! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învățat ! Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă și acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie ?!
- Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. Încalecă pe mine și hai ! Știu eu unde te-oi duce, și mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta !
Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrè el să-l ducă. Atunci calul pornește la pas, pănă ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi își arată puterile sale, zicând:
- Stăpâne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul. Helbet ! vom putè veni de hac și Spânului celuia; nu i-i vremea trecută.
Și odată zboară calul cu Harap-Alb pănă la nouri; apoi o ia de-a curmezișul pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful munților, peste apa mărilor și după aceea se lasă încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul.
Atunci Harap-Alb descalecă, și spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpină în pragul ușii cerșetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.
- Ei, Harap-Alb, așă-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om ? Află acum că eu sunt Sfânta Duminică și știu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea să-ți răpuie capul cu orice chip și de-aceea te-a trimis să-i aduci sălăți din Grădina Ursului; dar i-or da ele odată pe nas... Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut. Harap-Alb rămâne bucuros, mulțumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire și îngrijirea ce are de el.
- Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică ieșind și lăsându-l în pace să se liniștească.
Și cum iese Sfânta Duminică afară, odată și pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi iè mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă pănă la gură. Și mai stând Sfânta Duminică oleacă în preajma fântânei, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în ceriu și cu una în pământ, mornăind înfricoșat. Și cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. Și mai stă din băut, și iar începe a mornăi; și iar mai bea câte un răstimp, și iar mornăiește, până ce, de la o vreme, încep a-i slăbi puterile și, cuprins de amețeală, pe loc cade jos și adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.
Atunci Sfânta Duminică, văzându-l așa, într-o clipă se duce și, deșteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopții, îi zice:
- Îmbracă-te iute în pielea cea de urs care o ai de la tată- tău, apucă pe ici tot înainte, și cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai răpede înlăuntru de-ți ia sălăți într-ales, și câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedè și-i vedè că s-a trezit și năvălește la tine, zvârle-i pelea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.
Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Și cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Și când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezește, și după dânsul, Gavrile ! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pelea cea de urs, și apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.
După aceasta, Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi își iè sălățile și, încălecând, pornește spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție și dă sălățile în mâna Spânului.
Împăratul și fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:
- Ei, moșule, ce mai zici ? 
- Ce să zic, nepoate ? Ia, când aș avè eu o slugă ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte.
- D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă ? Numai de vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele.
La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului niște petre scumpe, zicând:
- Nepoate, mai văzut-ai petre nestemate așa de mari și frumoase ca acestea, de când ești ?
- Am văzut eu, moșule, felurite petre scumpe, dar ca aceste, drept să-ți spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi așa petre ?
- Pe unde să se găsească, nepoate ! Ia, în Pădurea Cerbului. Și cerbul acela este bătut tot cu petre scumpe, mult mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întăi, cică are una în frunte, de strălucește ca un soare. Dar nu se poate apropiè nime de cerb, căci este solomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viață. De-aceea fuge lumea de dânsul de-și scoate ochii; și nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Și cică o mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină. Se vede că este solomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de-i așa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să știi, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au pățit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putè găbui cumva? Și care dintre ei are îndrăzneala mare și noroc și mai mare, umblând pe acolo, găsește din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la șapte ani o dată, și apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Și află, nepoate, că asemene petre fac podoaba împărăției mele, nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decât aceste la nici o împărăție, și de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulți împărați și crai înadins vin să le vadă, și li-i de-a mirarea de unde le am.
-  Doamne, moșule ! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici... Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este.
Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice: 
- Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi ști tu, și măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Și doar te-a împinge păcatul să clintești vreo piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ți-i leacul ! Hai, pornește iute, că nu-i vreme de pierdut.
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă, îi zice:
-  Dragul meu căluț, la grea belea m-a vârât iar Spânul !... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cât mi-a sta norocul !
-  Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupești piatra morii și să duci pielea la împărăție ?
- Ba nu, căluțul meu; alta și mai înfricoșată, zise Harap- Alb.
- Vorbă să fie, stăpâne, că tocmala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești ? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba ceea: "Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții". Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei ? "Ce-i e scris omului în frunte-i e pus." Doar mare-i Cel-de-sus ! S-or sfârși ele și aceste de la o vreme.

* * *

Dă clic aici pentru Povestea lui Harap-Alb (5) !