09.02.2012

POVESTEA LUI HARAP-ALB (3)

de ION CREANGĂ

Urmare la Povestea lui Harap-Alb (2) 

harap-alb-si-spanul
Harap-Alb și Spânul
Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Și mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, și Spânul, cum o pune la gură, pe loc o și ia, oțerându-se, și varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:
- Dar bine, Spânule, de ce te apuci ? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă ? Și pe arșița asta o să ne uscăm de sete.
- Să avem iertare, stăpâne ! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apă bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umplè-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul.

Și cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, pănă ce ajung într-o poiană și numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă.
- Ei, ei ! Spânule, acum să te văd cât ești de vrednic, zise fiul craiului. 
Spânul atunci zâmbește puțin și, coborându-se în fântână, umple întâi plosca și o pune la șold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scară, aproape de fața apei, zice:
- Ei, da' ce răcoare-i aici ! "Chima răului pe malul pârăului !" Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește !
Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând: 
- Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva ! Ia vâră-te și d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcorești; așa are să-ți vină de îndemână după asta, de are să ți se pară că ești ușor cum îi pana...
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se răcorea, Spânul face tranc ! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios:
- Alelei ! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit, n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit ! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu, acolo îți putrezesc ciolanele !
Fiul craiului ce era să facă ? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate ?
- Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie așa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiar acum aș putè să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețile tale... Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu — sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, pănă când îi muri și iar îi înviè. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului. Îți place așa să mai trăiești, bine de bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac...
Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fără nici o putere, îi jură credință și supunere întru toate, lăsându-se în știrea lui Dumnezeu, cum a vrè el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:
- De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.
După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, și pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari, și într-o târzie vreme ajung la împărăție.
Și cum ajung, Spânul se înfățișază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Și împăratul Verde, citind cartea, are de bucurie că i-a venit nepotul, și pe dată îl și face cunoscut curții și fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai și moștenitor al împăratului.
Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă la sine pe Harap-Alb și-i zice cu asprime:
- Tu să șezi la grajd, nedezlipit, și să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până atunci, na-ți o palmă, ca să ții minte ce ți-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele ?
- Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos... 
Și, ieșind, pornește la grajd. 
Cu asta a voit Spânul să-și arate arama și să facă pe HarapAlb ca să-i ia și mai mult frica.
Fetele împăratului întâmplându-se de față când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de dânsul și au zis Spânului cu binișorul:
- Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste alții, ar trebui să avem milă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni !
- Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiet pe om. Și trebuie să știți că și între oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ținuți din frâu, dacă ți-i voia să faci treabă cu dânșii.
Ei, apoi... zi că nu-i lumea de-apoi ! Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să mă mier ce m-a găsit.
Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate îndreptările și înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:
Vița-de-vie, tot în vie,
Iară vița-de-boz, tot răgoz.
Și din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; și că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că Spânul nu le este văr, și de aceea nu-l puteau mistui. Așa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare.
Amu, într-una din zile, cum ședea Spânul la ospăț împreună cu moșu-său, cu verele sale și cu alții câți se întâmplase, li s-au adus mai la urmă la masă și niște sălăți foarte minunate. Atunci împăratul zise Spânului :
- Nepoate, mai mâncat-ai sălăți de aceste, de când ești ? 
- Ba nu, moșule, zice Spânul. Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune !... O haraba întreagă aș fi în stare să mănânc, și parcă tot nu m-aș sătura.
- Te crede moșul, nepoate, dar când ai ști cu ce greutate se capătă ! Pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăți de aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață. Între toți oamenii din împărăția mea, numai un pădurar se bizuiește la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când așa, câte puține, de poftă.
Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului:
- Doamne, moșule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăți de aceste și din piatra seacă, mare lucru să fie !
- Ce vorbești, nepoate, zise împăratul, unul ca dânsul, și încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea face această slujbă ?! Doar de ți-i greu de viața lui.
- Ia las', moșule, nu-i duce grija ! Pun rămășag că are să-mi aducă sălăți întocmai ca aceste, și încă multe, că știu eu ce poate el.

* * *


Dă clic aici pentru Povestea lui Harap Alb (4) !