de Barbu Delavrancea.
 |
Tot cu mâini şi cu picioare era p-atunci, tot cu ochi şi
cu urechi, tot cu nasul dasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de
învârtea copaciul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii
pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a
moarte.
Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se
pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ - ca pe la pârdalnicii noştri
de stihari - dar multe nu erau aşa după cum sunt.
Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li
se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în
urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte,
şi-i dăruiau naframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată
împărăţi şi război în locul lor.
Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea
cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe
atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în
zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.
P-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema
ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai
înţelept şi mai viteaz norod.
Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să
nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă.
La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe
un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai
săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el
de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea
răpusese pe oricine izbise.
Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.
Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se
păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât
oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la
pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant,
iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.
Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de
împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui de trei fete, ca trei
zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe.
Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră
ca dintr-o lacră, să cază cu mătănii, doară or curma focul împăratului.
Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:
- Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai
fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie ? Care împărăţie a
rămas, atâtea mari de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului ?
Care răsură e mai învoaltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi
născută a măriei-tale ? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei
mijlocii ? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică ? Apoi,
luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să
te mai tânguieşti ?
Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi
plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema
nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.
Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece. Îşi sărută
părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care
era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile d-ar fi auzit,
nu l-ar fi auzit:
- Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi
ce-oi auzi auzit să rămâie... Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori
stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e
mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această
arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele
trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte
bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat,
mureau şi coconul, şi muma coconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta,
împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se
însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai
parte".
- Ei, Doamne, şi dumneata, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca
p-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât
despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără
noimă şi fără de înţeles rămâne.
- Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi
las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la
temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la
umbră, ferecate, patimele mari şi mici, care fac pe om fericit şi
nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi
supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru
chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului
decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi
grumajii."
Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de
argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci
să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la
răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei
împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce
se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.
Noaptea, târziu, sora împăratului, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului
de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se
afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo
de creştet, o văpaie, ce lumina fără să arză, îi învălui obrajii.
La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilele
groase, se dăschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se
pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin
alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu
minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de
argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi
răsfirară aripele luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur
vânturaţi din mână în mână.
Când dăscuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de
spaimă... în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile
cât să înghiă un călăreţ cu cal cu tot.
Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din
beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se
închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca
un curcubeu de-a lungul spinării.
- Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi
îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii, că cine ţine cheile tainelor e şi
mai mare şi mai tare ca mine !
N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea
camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.
Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în
cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi
fost frumoasă de n-ar fi zâmbat şi n-ar fi mişcat gura necontenit,
clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând
scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot
semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.
- Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru ? nici o ceartă ? nici o ocară ?
- Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî !
- Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit !
Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia.
Sora
împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în
vârful limbii şi proastă ca un buştean.
Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până
în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele
despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant,
muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.
Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.
Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.
De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în
genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:
- Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce
ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei
zile şi cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi
cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, Îndurătoareo, ca să pot
mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.
- Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate
patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că
l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se
măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe
perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte
bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care se
înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fitecine din toată împărăţia.
Acestuia să-i dea naframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.
Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o
soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi
blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din
locul lor ! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în
luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi
pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală...
Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se
pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se
gândi cum să mintă împăratului d-o veni vorba despre chei, căci plecase
cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.
Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli
domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai
mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele
unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.
Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind
iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două,
parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani
care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul
nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără
bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi
împăratul tot fără chef.
Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de
oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră
peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.
Şi ce mândreţe de voinic ! Cum îl văzură, ascultară teacă de
pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o
binecuvântare a sufletului.
- Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu dupe pofta inimii ?
- Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor...
N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi să zăriră câţiva călăreţi,
gonind năuci de înghiţeau poştiile.
De sub copitele harmăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.
- Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi p-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.
Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele..." Dar n-avu ce face.
Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu
mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai
mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie
ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea
prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.
Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta
voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o
parte, şi pe alta.
- Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce
i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi
vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.
Nu se dăsmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o
cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului
şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.
Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu
nişte cosiţe ca o beteală de aur - lumină şi dragoste - că bietul om
ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în
genunchi şi-i sărută condurul.
- Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici
credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se
cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.
Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii
stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră,
cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una
cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie
se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea,
mulţimea norodului.
Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se
clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi
policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră
pe picioare.
Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:
- Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un' ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele !
Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi
uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două.
Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau,
pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele
aruncară la pământ pe toţi cei de faţă... Şi peste trupurile lor
întinseră danțul patimelor...
La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de
cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără
fund.
Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.
Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi
voioasă, se târa mulţumită, de-a înboulea... Dar ce-i păsa?... Ca ea nu
era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din
celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe
capete omeneşti.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Tot de Barbu Delavrancea, mai poți citi aici:
