de Ioan Slavici.
 |
Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât
oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie,
era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână;
iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr
moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă - mai frumoasă decât surorile
sale împreună - frumoasă cum numai dânsa era.
Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate,
cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor.
Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de
tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era
cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu
prietenii şi cu curtenii săi la vânat.
Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai
frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie ?...
Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea
celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce,
veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.
- Auzi tu, soră, grăi Ana către sora sa mijlocie, dacă m-ar lua
pe mine, i-aş frământa o pâine din care mâncând s-ar simţi ş-ar fi tot
june şi voinic, mai voinic decât toţi voinicii din lume.
- Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi
coase o cămaşă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând
prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.
- Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tânără soră, dacă i-aş fi
soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în
frunte, stea ca luceafărul din zori.
Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti,
văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind,
înţeleseră, iar înţelegând, ei suciră frânele şi săriră la fete.
- Sfântă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat ! grăi
feciorul de împărat ridicând la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu
tot.
- Şi tu a mea ! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând şi el precum a văzut pe stăpânul său.
- Şi tu a mea ! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o şi pe ea în şa.
Făcând aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească.
În
ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi
întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor...
Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că
Ana şi-a făcut pâinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat şi a
copt pâinea precum a fost zis la culesul de căpşune.
Încă de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei
nopţi trecură şi o nouă veste merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa:
a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors
firele, a ţesut pânză şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a
fost zis la culesul de căpşune.
Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.
Când se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la
cea de întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea
voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de
sute şi mii de ori mai blândă şi mai îndurătoare decât până acuma, dând
de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte,
fiindcă-l poartă inima să stea zi şi noapte lângă soţia sa. Era adecă să
se întâmple - din îndurarea lui Dumnezeu - precum a grăit Lăptiţa la
cules de căpşune... Şi lumea, şi ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau
aşteptând să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.
Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe !
S-a întâmplat adecă, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă
vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine,
având-o de la cel dintâi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade
în asemenea cuscrii !
După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de
împărat şi stăpână peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de
păcurar.
Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe
gândul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi ! aşa e lumea: chiar
şi acolo e rea unde o poartă gândul cel bun.
Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a
fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de
împărat că nu e precum este şi precum s-a zis.
Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stetea
de-a pururea, zi şi noapte, lângă soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu
una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după
aceea, rămânând Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va
fi greu să afle cale şi chip.
Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din
loc. Vorbele zburară în vânt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă.
Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâine, şi feciorul de
împărat nu se depărta de lângă soţia sa.
Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse peatră pe
inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie
era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu
oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război.
Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar.
Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că
acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe
cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie
adecă, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi !
Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut.
Aşa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag şi-ar păzi
nevestele şi oricât de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, când aud de
bătaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se frământă creierii în cap,
li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi
pornesc ca vântul la război...
Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca
pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi,
când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea
împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de
dor nestâmpărat să ştie ce e şi cum, de când s-a dus !
Hei ! dar ce-auzi ? ce văzu ? îmi vine nici să nu mai povestesc
când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi
supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să
răsufli o dată cu greu !
Adecă a fost aşa: în clipita când stelele se sting pe cer,
când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a coborât darul lui Dumnezeu și s-a
întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori
de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte.
Dar era ca lumea să nu-i vadă!
Vitrega, rea precum era în
gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor feţi-frumoşi, iar
pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul
casei, tocmai la fereastra împăratului.
Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să
vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega
i-a fost pus în patul Lăptiţei.
Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu
ochii, şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu
rămase decât să-şi ajungă pedeapsa.
Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi
porunci să o îngroape în pământ până la sânişori, rămâind aşa în ochii
lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea când cineva cutează să înşele pe
un fecior de împărat.
Într-altă zi, apoi se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de
împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei
zile şi trei nopţi.
Hei ! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă !
Cei doi
feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pământ. În locul în care erau îngropaţi
crescură doi paltini frumoşi. Când vitrega îi văzu crescând, porunci ca
să-i stârpească din rădăcină.
- Lăsaţi-i să crească ! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră ! Aşa paltini n-am văzut încă.
Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu
cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul
zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se
împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mândri şi
nalţi, ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Şi
apoi, când adia vântul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta
zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o
plângere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea
ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care
noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi
totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.
Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gând ca, cu
orice preţ, să stârpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti
storc din peatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea
nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot
lacrimile mincinoase.
Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului
soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de
dragoste. Mult a ţinut până la ruptul firului, dar în sfârşit... şi
împăraţii sunt tot oameni.
- Bine ! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să
fie pe voia ta; să stârpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru
mine, din altul un pat pentru tine.
Împărăteasa se mulţumi cu atâta.
Paltinii fură tăiaţi, şi
nici nu se înnoptă bine până ce paturile erau făcute şi puse în casa
împăratului.
Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că
se simte de o sută de ori mai greu decât până acuma şi totuşi află
odihnă cum n-a mai aflat; iară împărătesei i se părea că zace culcată pe
spini şi mărăcini, încât toată noaptea nu putu dormi.
După ce împăratul adormi, paturile începură să scârţâie. Şi
din aceste scârţâituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea
că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.
- Ţi-e greu, frăţioare ? întrebă unul dintre paturi.
- Ba ! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată !
- Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un
suflet rău !
Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei până în
crepetul zorilor.
Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să
prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi
acelea şi, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute
în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică
scândură.
Focul ardea: iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.
După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o
bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt,
pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu
parte în veci să nu se mai afle.
Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai
frumos se ridicaseră în sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură
tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele
două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era
tocmai atât de frumos ca şi cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna
tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie !
Când împărăteasa văzu mieluşeii păscând pe sub ferestrele
împăratului, sări plină de bucurie la dânşii, îi luă în braţe pe amândoi
şi-i duse la soţul său.
Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se
gândea decât la mieluşei: îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor,
în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva,
care îi cădea greu şi totuşi îi ușura inima.
Văzând că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi
prinse gând rău şi nu se împăcă până ce, când cu bine, când cu rău, când
cu vorbe dulci şi când cu plâns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să
se învoiască cu perzarea mieluşeilor.
Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mânca, împărăteasa puse
să se arunce în foc... în foc şi piele, şi lână, şi oase, şi tot ce a
mai fost.
Nu mai rămase nimic.
Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe
fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au
rămas două bucăţele din creierii mieluşeilor. Când apoi slujnica
împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat
şi au mers cu pârâul până în apa cea mare, care curgea prin mijlocul
împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu
solzii de aur, unul tocmai ca şi cellalt, deopotrivă, ca să se ştie că
sunt fraţi gemeni.
Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară des-de-dimineaţă
şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două
stele se stînseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce
n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.
Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se
minunară, hotărâră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la
împărat şi să-i facă cinste.
- Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e peirea noastră, grăi unul dintre peştişori.
- Ce să fac dar cu voi ? întrebă pescarul.
- Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în
rouă, pune-ne la soare şi apoi nu veni până ce razele soarelui nu vor fi
sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor.
Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă
peştişorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni până ce
razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei.
Ce-a aflat ? Ce-a văzut ? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul
de aur şi cu stea în frunte, unul ca și cellalt, încât cine îi vedea
trebuia să ştie că sunt gemeni.
Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare
noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stîngeau pe cer,
trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de
trei ori în vârstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în
înţelepciunea minţii. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii
erau de doisprezece ani în vârstă, de douăzeci şi patru în putere şi
treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.
- Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar.
Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcu câte o căciulă
de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi
steaua în frunte, apoi feţii porniră către curtea împăratului.
Era ziua mare când ajunseră la curte.
- Vrem să vorbim cu împăratul ! grăi unul dintre feţi către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curţii.
- Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul.
- Tocmai pentru că şade la masă ! vorbi al doilea făt intrând îndărătnic pe poartă.
Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar
aceştia trecură printre dânşii precum trece argintul-viu printre degete.
Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea
casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi.
- Vrem să intrăm ! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau la uşă.
- Nu se poate, răspunse un slujitor.
- Ei ! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate ! strigă
cellalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stânga.
Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o larmă înaintea uşii, încât răsuna curtea.
- Ce e acolo, afară ? întrebă împăratul mânios.
Feţii se deteră pacinici când auziră vorbele tatălui lor.
- Doi băieţi voiesc să intre cu puterea ! zise un slujitor intrând la împăratul.
- Cu puterea ? Cine să intre cu puterea în curte la mine ? Cine sunt băieţii aceia ? strigă împăratul într-o răsuflare.
- Nu ştiu, înălţate împărate, răspunse slujitorul, dar curat
nu-i lucru, căci băieţii sunt tari ca puii de leu, încât au străbătut
prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau nouă de lucru ! Ş-apoi, de
îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu şi le iau din cap.
Împăratul se roşi de mânie.
- Scoateţi-i afară, strigă el, înhăţaţi-i cu cânii !
- Lasă, că mergem noi şi aşa - grăiră feţii plângând de asprimea vorbelor ce auziră - şi porniră în jos pe trepte.
Când erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.
- A zis împăratul să veniţi, că împărăteasa vrea să vă vadă !
Băieţii se gândiră puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi intrară
la împăratul cu căciulele în cap.
Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lângă masă toţi
oaspeţii împărăteşti, în capul mesei împăratul şi lângă dânsul
împărăteasa, şezând pe douăsprezece perini de mătase.
Când băieţii intrară, căzu una dintre perinile pe care şedea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini.
- Luaţi căciulile din cap ! strigă un curtean către băieţi.
- Acoperământul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum suntem.
- Ei bine ! grăi împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce
ieşiră din gura băiatului. Rămâneţi precum sunteţi ! Dar cine sunteţi ? de
unde veniţi ? şi ce voiţi ?
- Suntem doi feţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă
în două, jumătate în pământ şi jumătate în cap de masă; venim de unde-am
pornit şi suntem sosiţi de unde venim; fost-am cale îndelungată şi am
grăit cu suflarea vânturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cântat
cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ţi cântăm un
cântec pe care-l cunoşti fără ca să ştii !
De sub împărăteasă a sărit a doua perină.
- Lasă-i să meargă cu prostiile lor ! grăi ea către soţul său.
- Ba nu, lasă-i să cânte ! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cântaţi, băieţi !
Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cânte povestea vieţii
lor. ”A fost un împărat”... începură feţii; de sub împărăteasă căzu a
treia perină.
Când feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată.
Când feţii sfârşiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nici
o perină, iar când ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de
aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi împăratul îşi acoperiră
ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atâta strălucire.
Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa
fu pusă în cap de masă lângă soţul ei; fata vitregei rămasă cea mai rea
slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gând rău o legară de
coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încât
lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârşeşte.
