O noapte furtunoasă (5)

de Ion Luca Caragiale. 

Urmare la O noapte furtunoasă (4).

ACTUL II

(Aceeași odaie. - O lampă cu gaz arde pe masă)

SCENA I

VETA, CHIRIAC

VETA: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... Cine știe ? Vine fără veste !

CHIRIAC: Aș ! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni așa degrab'.

VETA: De unde știi ce se-ntâmplă ? Paza bună trece primejdia rea.

CHIRIAC: N-ai grijă, dragă, când îți spui eu că nu vine; are să meargă până la Cotroceni, ce te gândești ? Nu-l știi pe el că umblă agalea ?...

VETA: Bine, dar aș vrea și eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Știi tu că de ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii ?

CHIRIAC: Ei ! D-apoi eu i-am închis !

VETA: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată și du-te și tu de te culcă. Mâine ai să ieși la ezirciț; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă ?

CHIRIAC: Bine zici ! Cum să uit, se poate ? Mâine trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie.

VETA: Apoi mi-a spus lelița Safta, că-i bolnav de lingoare.

CHIRIAC: Ce treabă am eu cu boala lui ? Ce, eu sunt bolnav ? Nu mă privește pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciț.

VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva): Ia taci ! (Ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiță. 'Aide, Chiriac, sărută-mă și du-te.

CHIRIAC (o sărută): Mâine seară nu te mai duci la "Iunion" ?

VETA: Nu, nu mai mă duc fără tine... Dar tu... nu uiți ce mi-ai făgăduit, - n-o să mă mai necăjești niciodată ?

CHIRIAC: Niciodată. (O sărută, o strânge-n brațe și pleacă.) Bonsoar. (Se mai întoarce spre a repeta jocul și iese în stânga planul din fund.)

VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă): 

"Într-un moment de fericire, 

Stelele s-au umplut de dor 

Și, printr-o perlă de iubire, 

Mi-au revărsat razele lor."

(fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece... Să mă culc... Ce obosită sunt ! Nu mai pot... (șade lângă masă, deschide albumul și dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează întâia strofă din "Portretul" de d. G. Sion.)

"Când ore de-ntristare vor turbura vreodată  

Frumoasa-ți inimioară, tu vezi portretul meu, 

Și crede că eu sufer cu tine deodată, 

Și c-amândoi atuncea compătimim mereu."

(Urmează mai încet; micșorează lumina lămpii de tot și începe a se pregăti de culcare. - Ușa din fund se deschide încet în vremea asta, și se arată Rică Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.)

SCENA II

VETA și RICĂ VENTURIANO, apoi JUPÂN DUMITRACHE și IPINGESCU de afară

RICĂ (intră, se oprește pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă și înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi și începe cu putere): Angel radios !

VETA (dă un țipăt, se scoală și fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-și cruce și scuipându-și în sân): A !

RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios ! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul rațiunii; da ! Sunt nebun...

VETA: Nebun ! (strigând.) Săriți, Chiriac ! Spiridoane !

RICĂ: Nu striga, madam, (se târăște un pas în genunchi) fii mizericordioasă ! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.

VETA: Turbat ?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine ești, ce poftești, ce cauți pe vremea asta în casele oamenilor ?

RICĂ (se ridică și se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt ? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr și nefericit, care sufere peste poate și iubește la nemurire.

VETA: Ei ! Ș-apoi ? Ce-mi pasă mie ! (După o mică reflecție.) Vai de mine ! Ăsta e vun pungaș: a aflat că nu-i dumnealui acasă și umblă să ne pungășească. (Tare, strigând.) Chiriac ! Spiridoane ! Săriți ! Hoții !

RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga ! Nu striga ! Fii mizericordioasă; aibi pietate ! M-ai întrebat să-ți spui cine sunt, ți-am spus. Mă întrebi să-ți spui ce caut... Ingrato ! Nu mi-ai scris chiar tu însuți în original ?

VETA: Eu ?

RICĂ: Da ! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr[ că se micșorează lampa ? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ți repet că te iubesc precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea.

VETA: Adevărat, domnule, parol că ești nebun. Visezi; ți-am scris eu dumitale vreo scrisoare ? Auzi obrăznicie ! Știi dumneata cu cine vorbești ?

RICĂ: Cum să nu știu ? În van te aperi. Și tu mă iubești pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"...

VETA: De la "Iunion" ? (caută cu gândul.)

RICĂ: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că și tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simțisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, știa că mă țiu după voi; și, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paț vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ținut după voi până în această suburbie, în colțul stradei; dar când să-ți văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul niște câini. Când am aflat că șezi pe aci, te-am căutat la nemurire și m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum ești liberă, ți-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspirațiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, și am venit... pentru ca să-ți repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice și orice s-ar face, eu voi susținea, sus și tare, că tu ești aurora, care deschide bolta înstelată într-o adorație poetică, plină de... (urmează declarația foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)

VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică și-l întrerupe izbucnind de râs): Ha ! Ha ! Ha! Acu înțeleg eu tot ! Ha ! Ha ! Ha !

RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea ?

VETA: Da' cum, Doamne iartă-mă! să nu râz ?... Vezi bine că râz. Apoi știi dumneata cu cine vorbești ?... Mă cunoști ?... Știi bine cine sunt ?

RICĂ: Cum să nu știu ! Tu ești angelul visurilor mele, tu ești steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care strălucește sublim în noaptea tenebroasă a existenții mele, tu ești...

VETA (care trece la lampă, i mărește focul și se pune cu chipul în bătaia luminii): Zău ? Ia uite-te bine ! (râde.)

RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos și se dă înapoi împiedicându-se): Madam ! Să am pardon ! Scuzați ! Cocoană ! Considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretext că și pe motivul... scuzați... pardon...

VETA (râzând): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ții la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieși curând din casa asta, că, Doamne ferește ! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... De !...

RICĂ: Scuzați... pardon...

VETA: Apoi zău nu știu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie și e în stare a fi capabil să te omoare.

RICĂ (speriat): Să mă omoare !

VETA: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ți-a tăiat drumul câinii și nu te-a lăsat să intri în ulița noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deșteptat pe Chiriac...

RICĂ: Chiriac !

VETA: Da, tejghetarul nostru, și au ieșit amândoi, unul pe maidan și altul pe la poartă ca să te prinză în uliță. Încă Chiriac luase și levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseși...

RICĂ (îngrijat): Levorverul !... Madam, vă rog binevoiți a-mi da drumul d-aici de urgență...

VETA: Ei ! Știi că-mi place ! Ce ! Te țiu eu ? Du-te, ușa-i deschisă; du-te repede, și bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan și ieși devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlnești cu bărbatu-meu, că te cunoaște, și cum te-o vedea, zău! Te umflă.

RICĂ: Mă umflă !... (vrea să plece, apoi stă și se întoarce.) Cocoană, ești o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiți asigurarea înaltei stime și profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre preasupus și preaplecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripția de galben, poet liric, colaboratore la ziarul "Vocea Patriotului Naționale", publicist și studinte în drept...

VETA: În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie ! Du-te odată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict...

RICĂ: Nu, madam, nu; eu sunt june cu educație, nu voi să paț nici un conflict !

VETA: Apoi, atunci du-te ! Ce mai stai ?

RICĂ: Mă duc; scuzați, pardon, bonsoar!

VETA: 'Aide ! (vrea să-l conducă până la ușă; când vrea să deschiză ușa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. Rică și Veta coboară înspăimântați.)

JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte): Îți spui că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac ! Spiridoane !

VETA (îngrozită): Musiu ! Domnule ! M-ai nenorocit, și dumitale atâta ți-a fost ! Fugi, fugi, că te omoară !

RICĂ: Aoleo ! (se repede să fugă pe ușă.)

VETA (oprindu-l): Nu p-acolo !

JUPÂN DUMITRACHE (d-afară): Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului, să-mi tai mie favuridele !

IPINGESCU (tot d-afară): Rezon ! (se aud pași repezi suind scările.)

RICĂ (desperat): Madam, cocoană ! Ai mizericordie de un june român în primăvara existenții sale ! De-abia douăzeci și cince de roze și jumătate înnumăr, douăzeci și șase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei... Scapă-mă !

VETA: Da... dar pe unde ? A ! Pe fereastra asta; ieși curând, treci binișor pe schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul binalii; jos e o portiță scurtă, care dă în maidan... Fugi iute !...

RICĂ (iese pe fereastră, se lovește cu capul de zid și-și turtește pălăria): Pardon !... Scuzați !... Bonsoar ! (dispare pe fereastră, pașii se apropie.)

* * *

Urmează O noapte furtunoasă (6)!