O noapte furtunoasă (4)

de Ion Luca Caragiale. 

Urmare la O noapte furtunoasă (3).

SCENA VII

ACEIAȘI, VETA

VETA (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită și distrată, vorbește rar și încet): Cine-i aici? (văzând pe Zița.) A ! Tu erai ? mă miram cine-i. (trece încet să șază cu lucrul la masa din dreapta.)

ZIȚA: Eu, țățico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vântul și mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce... (tăcere. Veta șade la dreapta și lucrează adâncită în gânduri.) Îl lași, țațo ? (se apropie de ea.)

VETA: 'Ai ? Ce să las ?

ZIȚA: Să lași pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.

VETA: Da, îl las.

ZIȚA: Du-te, Spiridoane.

(Spiridon, după ce schimbă privire și semne cu Zița, iese.)

VETA: Dar tu, Zițo, la ce-ai venit ? (lucrează înainte.)

ZIȚA: Stai să-ți spui... Dar nu mă-ntrebi, țațo, să-ți povestesc ce am pățit cu mitocanul ! Să vezi, e halima... Auzi, mizerabilul ! să-ndrăznească să-mi ție drumul ca să-mi facă un atac... Stai, țațo, să-ți spui și să te crucești, nu altceva. Mai adineaori ședeam acasă. Tușica, cum știi c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă o dată cu găinile. Eram ambetată absolut. "Dramele Parisului" câte au ieșit până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac ? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la țața, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scoț ivărul de la salon și plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul, cu pricopsitul de Țircădău, că-mi taie drumul. "Bonsoar-bonsoar", și știi așa deodată, sanfasò: "Hei, cocoană, zice, mai bine ți-e acuma văduvă ? - Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneata, și mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, și când oi vrea, îmi găsește nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata. - Mi-i că t-ei căi ! - Zic: pardon, domnule, nu-ți permit să te-ntinzi mai mult la un așa afront; mă-nțelegi ? - zice..."

VETA (întrerupând-o scurt): Zițo... ce e când ți se bate tâmpla a dreaptă ?

ZIȚA: Îți vine o bucurie.

VETA: Mie, bucurie ?... nu crez.

ZIȚA: Da' de ce nu ?

VETA: Dar când ți se bate a' stângă ?

ZIȚA: Te-mpaci cu o persoană cu care ești certată.

VETA (ridicând capul cu mult interes): Da ? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac ?... Nu sunt certată cu nimeni.

ZIȚA: Așa... zic mitocanului... țațo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutură o duce. Uf ! țățico, mașer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul ! Să trăiesc eu cu un mitocan ! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă !... Așa - să nu-mi uit vorba - zic mitocanului: "Nu-ți permit, domnule, să te naintezi la un așa afront ! Da' el: "Gândești, zice, că o să te măriți, cocoană ? - Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are ! - Să te măriți, 'ai ? Cât o trăi Ghiță Țircădău, ori să te-nhăitezi cu vreunul ? Săracul ! Dar să știu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un așa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la mănăstire, că așa te lăudai la trebunar !... -Mitocane, pastramagiule ! La polițiune ! Vardist ! Nene Dumitrache !..." Am avut țațo, parte că a sărit nenea Dumitrache și cu Nae ipistatul ! aminteri, mitocanul scosese șicul de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei ! Ce zici dumneata, țățico, de nasul care și l-a luat mitocanul ? (Veta nu răspunde; Zița s-apropie de ea și o observă.) Țațo ! Ce ai ? Plângi ?

VETA (ștergându-se la ochi): Eu ? De ce să plâng ? Mă doare capul, mi-e cam rău.

ZIȚA: Îți sunt ochii turburi grozav...

VETA: Nu-ș' ce am; parcă mă-ncearcă niște friguri.

ZIȚA: Nenea e de rond la noapte ?

VETA: Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Zițo ?

ZIȚA: Nu, țațo; o să mă duc și eu să mă culc; trebuie să fie târziu.

SPIRIDON (intră și trece repede lângă Zița): Cocoană ! (încet.) Până acu am așteptat degeaba. L-am căutat peste tot, și pe maidan, și pe uliță, nu e nicăieri.

ZIȚA (încet): Biletul, zici că i l-ai dat.

SPIRIDON: Nu știi ? I l-am dat de când m-am dus la tutungerie, când m-a trimes jupânul. (iese în dreapta)

ZIȚA: Bine. (cătră Veta.) Ei ! țațo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te și matale, nu mai lucra dacă ți-e rău.

VETA: Lasă să-mi fie rău. (râzând silit.) Mai bine ar fi să mor.

ZIȚA: Vai de mine ! Ce vorbă-i asta ? Ce, ți-e rău de tot ? Să trimitem să caute pe nenea.

VETA: Aș ! Ești nebună ! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ți-am spus ? Am lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras și fereastra... Cum m-oi culca, îmi trece.

ZIȚA: Atunci, alevoa, bonsoir, țațo. (pleacă și se întoarce.) A ! să nu uit; mâine ne vedem, știi că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la "Iunion".

VETA (repede): La "Iunion" ? Nu Zițo, nu mai merg la "Iunion".

ZIȚA: Da' de ce ?

VETA: Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nțeleg comediile alea... Ei ! Ce să-ți spui ! Nu voi.

ZIȚA: Ei, Doamne ! Țato, parol, știi că ești curioasă ! Ce, pentru comediile alea mergem noi ? Mergem să mai vedem și noi lumea. Ce, adică toți câți merg acolo înțeleg ceva, gândești ? Merg numai așa de un capriț, de un pamplezir; de ce să nu mergem și noi ?

VETA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg.

ZIȚA: 'Aide, zău, țațo; 'i zic eu lui nenea,... vrei ?

VETA: Nu voi, ți-am spus o dată, și nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineață: degeaba-i zici.

ZIȚA: Zău ! Țățico, parol ! Să mă-ngropi !

VETA: Nu merg, Zițo, nu. Mă știi tu; când zic o vorbă e vorbă.

ZIȚA: Zi, nu vrei să mergi, țațo ?

VETA: Nu.

ZIȚA (obidindu-se treptat): Nu ?

VETA: Nu.

ZIȚA (podidind-o plânsul): Fir-ar a dracului de viață ș-afurisită ! Că m-a făcut mama fără noroc ! (pleacă.) N-am avut parte și eu pe lume măcar de o compătimire ! (iese, plângând și trântind ușa, prin fund. - Spiridon intră din dreapta.)

SCENA VIII

SPIRIDON, VETA

VETA (lasă mondirul din mână): Spiridoane băiete, tu de ce mai stai ? Mai ai vreo treabă ?

SPIRIDON: Nu, cocoană.

VETA: Apoi, dut-t' te culcă, ce mai aștepți ? - Domnul Chiriac unde este ?

SPIRIDON: E jos pân curte; adineaori șede pe lavița de la poartă. Dar... nu știu ce o fi având nea Chiriac, cocoană... parcă nu-i sunt toți boii acasă...

VETA: Cine știe ce-o fi având și dumnealui.

SPIRIDON: E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur și se bătea cu pumnii-n piept...

VETA: O fi supărat, cine știe !... Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci.

SPIRIDON: Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.)

VETA: Pe urmă, să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deștept, că iar o pați.

SPIRIDON (aparte): Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac !

VETA: 'Aide, du-te.

SPIRIDON: Mă duc; noapte bună, cocoană.

VETA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună !... Săracul Spiridon ! Nu știe el ce-i pe sufletul meu, nu știe el cum râde de mine ! Eu și noapte bună !... (merge încet la fereastra din dreapta ușii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei ! Iacă nu vrea omul, nu vrea ! Dragoste cu sila nu se poate. - Nu-i mai place, nu mai vrea !... Bine ! N-o să mor nici eu !... De unde știi ? Poate mai bine că s-a întâmplat așa... A ! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi !? De ce nu moare omul când e fericit !? De ce am mai trăit eu s-ajung la așa ceva !?... (plânge; se aude zgomot.) Vine ! (se șterge la ochi repede și vrea să plece.) Nu ! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate ! (pornește să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un moment la ușă. Veta stă locului. Tăcere.)

SCENA IX

CHIRIAC, VETA, apoi de afară JUPÂN DUMITRACHE și IPINGESCU

CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat ?

VETA: Eu?... Nu.

CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că...

VETA: Da... am zis lui Spiridon să-ți aducă mondirul; l-am cusut.

CHIRIAC: Mersi !

VETA: Pentru puțin.

(Pauză)

CHIRIAC: Poarta... am închis-o.

VETA: Bine. (întoarce capul în fața scenii; e mișcată.)

CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi poruncești ?

VETA: Ce ! Eu să-ți poruncesc dumitale ?

CHIRIAC: Să-mi poruncești, firește; nu-mi ești stăpână ?... Nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie ?

VETA (întorcându-se cu fața spre Chiriac): Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule.

CHIRIAC (înaintează): Ei ! De ieri seara până acu cum ai petrecut ? Ți-e mai bine așa ?

VETA (scoborând un pas spre a se depărta de el): Da.

CHIRIAC: Îți pare bine de ce-ai făcut ?

VETA: Nu mă știu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntâmplat așa.

(Pauză) CHIRIAC (mai apropiindu-se): Mâine seară mergi iar la "Iunion" ?

VETA: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, firește.

CHIRIAC: Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale ?

VETA (tresărind și ridicând capul spre el): Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoști, păcat ! Eu te credeam pe dumneata mai deștept.

CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te încă o dată !

VETA: Să mă mai jur - eu ?... Nu m-am jurat ? N-am plâns ? Cu ce m-am ales ? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plâns aș mai plânge, dar nu mai pot... Dar... în sfârșit, nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata... D-aia zic și eu mai bine că s-a întâmplat așa. Tot trebuia să isprăvim odată... Am isprăvit...

CHIRIAC: Jură-te încă o dată și...

VETA (cu emoție din ce în ce mai nestăpânită): Ce folos ! Dumneata crezi mai mult în prostiile și în bănuielile lui bărbatu-meu, decât în jurământul meu, și gândesc că trebuia să ne cunoști destul de bine și pe mine și pe dânsul. Dar... foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Așa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă "cu simbrie" să păzești casa, și târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alții. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simțit nimic când ți-am spus că nu știu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie... totdeauna alta ți-am spus și alta am gândit; te-am minți, te-am amăgit, am râs de dumneata atâta vreme... Acuma, bine că ți-ai deschis și dumneata în sfârșit ochii ca să vezi cine sunt. De ! Ți-am făcut rău, dar... ai scăpat de mine. Lasă ! Ce-a fost a trecut... Bonsoar. (vrea să plece spre stânga.)

CHIRIAC (ieșindu-i cu un pas înainte): Te duci ?

VETA: La ce să mai stau ? Ce mai am eu cu dumneata?

CHIRIAC: Nu-mi mai zice "dumneata".

VETA: Cum poftești să-ți zic ?

CHIRIAC: Cum mi-ai zis până ieri.

VETA: Azi e azi, ieri a trecut. (pornește să iasă.)

CHIRIAC (tăindu-i drumul): Și nu vrei să se mai întoarcă ?

VETA (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta): Nu.

CHIRIAC (apropiindu-se): Veto !

VETA: Nu; lasă-mă... Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată ! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este așa cum sunt...

CHIRIAC: Dar eu.. eu ce să fac ?

VETA: Ce fac și eu... Învățul are și dezvăț, nu știi dumneata ?

CHIRIAC: Dezvăț ! Lesne din gură. Îi scoți rumânului ochii și după aia-i zici: "Lasă că nu e rău și fără să mai vezi... mai bine că s-a întâmplat așa ! N-o să mori fără luminile ochilor !... Învățul are și dezvăț !..." Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc așa !... care va să zică să mor, 'ai ?

VETA: Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar... nu moare nimeni de asta !

CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri ? (se repede și ia spanga de la pușcă.) Vezi dumneata șpanga asta ?

VETA (se repede la el și vrea să i-o smucească): Chiriac !

CHIRIAC (luptându-se cu ea): Fugi !... Lasă-mă !...

VETA: Nu te las ! Te știu eu cine ești. Nu te las ! Nu voi să ți se tragă moartea de la mine.

CHIRIAC: Lasă-mă ! Lasă-mă !... (se luptă.)

VETA (desperată): Chiriac ! (înecându-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine ! (se luptă din putere.) Chiriac !... Nu ți-e milă ție de mine ? Toate, toate de un an și mai bine le-ai uitat într-o zi ?... Chiriac !...

CHIRIAC: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc ! Dacă mă lași, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viață ! (se smucește.) Lasă-mă !

VETA (ținându-l strâns): Chiriac ! Vrei să strig ? Ești nebun ?

CHIRIAC: Da ! Sunt nebun, firește că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul ! Câte gânduri și dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi ?

VETA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi ?

CHIRIAC: Nu mai voi să știu de nimic, nu mai știu cine sunt ! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ți-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ș-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)

VETA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată ? Dacă m-oi jura, mă crezi ?

CHIRIAC: Te crez.

VETA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viața ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine - na ! Ce mai vrei ? - Dacă știu eu ceva la sufletul meu din câte ți le-a sporit dumnealui.

CHIRIAC: De ce te-ai dus la grădină ?

VETA: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziții. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea seara în vuietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam și visam ceva... Știam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineață candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: "Ei ce e dacă s-a răsturnat ! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce ! Ce-o să ni se-ntâmple ? Să-mi arză cherestigiria ? Arză sănătoasă ! Nu m-a făcut ea pe mine ! Este asiguripsită... Atâta pagubă !..." Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ștergându-ți pușca: știi că ruginise încărcătura înăuntru și te apucaseși s-o scoți cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la pușcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca, Doamne ferește, pușca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă !... Da' de ce nu i-am spus să bage de seamă ! De ce nu l-am rugat să o lase la pustia de pușcă ! la ce-am plecat de-acasă ! Iac-așa m-am bătut cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău ! N-am văzut nimic, n-am auzit nimic ! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi ?

CHIRIAC (biruit cu desăvârșire): Te crez ! (aruncă departe spanga și ia pe Veta în brațe.)

VETA (strângându-l cu putere): Chiriac ! (rămân o clipă îmbrățișați în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor... zău ! mă omori...

CHIRIAC: Nu, nu mai fac.

VETA: Îmi făgăduiești ? Te juri ?

CHIRIAC: Da.

VETA: Și o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc ?

CHIRIAC: Da.

VETA: Că numai pentru tine trăiesc ?

CHIRIAC: Da.

VETA: Și n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea ?

CHIRIAC: Nu.

VETA: Și n-o să mai mă faci să plâng ?

CHIRIAC: Nu ! Nu ! Nu ! Dar mă ierți ?

VETA: Dar tu pe mine mă ierți ?

CHIRIAC: Eu te-am iertat de mult (se strâng bine în brațe).

JUPÂN DUMITRACHE (de afară, sub fereastră): Chiriac ! Chiriac !

(Cei îmbrățișați rămân încremeniți ascultând.)

VETA: Hii ! Dumnealui...

CHIRIAC (repede, fără s-o lase din brațe, merge spre fereastră): Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon... (cătră jupân Dumitrache, pe fereastră.) Dumneata ești, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Dar ce, Chiriac puiule, nu te-ai mai culcat ?

CHIRIAC: Încă nu, jupâne, acu mă culc.

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Somn ușor !...

IPINGESCU (asemenea): Și vise plăcute, onorabile !

JUPÂN DUMITRACHE (depărtându-se treptat): Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă știi că țiu când e la o adică...

CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere): Lasă, jupâne, mă știi că consimț la onoarea dumitale de familist !...

(Cortina)

* * *

Urmează O noapte furtunoasă (5)!