de Ion Luca Caragiale.
Urmare la Conu Leonida față cu reacțiunea (1).
LEONIDA: Vezi bine !… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi ?
EFIMIȚA: Sumedenie !
LEONIDA: O mie, domnule, numa' o mie.
EFIMIȚA: Ei ! fugi că mor ! și adică numa' cu o mie să...
EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.
LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut !
EFIMIȚA: Ei ! așa da.
LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce.
EFIMIȚA: Ce spui, soro ?
LEONIDA: Ce-ți spui eu, și câte și mai câte altele și mai și.
EFIMIȚA: Bravos!
(O mică pauză și căscături de amândouă părțile)
LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm ?
EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule.
LEONIDA (sculându-se și el și mergând spre patul din stânga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba...
EFIMIȚA (dregându-și patul): Ei ! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA (la pat și intrând sub plapumă): Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul ?
EFIMIȚA (stingând lampa): Da. (se-nchină și se așază în pat la dreapta)
(Odaia rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă)
LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-și facă culcușul, cu satisfacție): A ! aașa !
(Un moment pauză, în timp ce fiecare se așază bine în așternutul său)
EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, 'ai ?
LEONIDA (asemenea): Așa zău !... Ei ! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara,- nu-mi trebuie mai mult, - să-ți fac republică... (cu regret.) Da' nu e ! Da' o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine ? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică !
EFIMIȚA: Adică, zău, bobocule, de ! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb și eu un lucru: ce procopseală ar fi și cu republica ?
LEONIDA (minunat de-așa întrebare): Ei ! bravos ! ș-asta-i bună ! Cum, ce procopseală ? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie ? Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, stăi să-ți spui: mai întâi și-întâi că dacă e republică, nu mai plătește niminea bir...
EFIMIȚA: Zău ?
LEONIDA: Zău... Al doilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate.
EFIMIȚA: Parol ?
LEONIDA: Parol... Par egzamplu, eu...
EFIMIȚA: Pe lângă pensie ?
LEONIDA: Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.
EFIMIȚA (cu toată aprobarea): Așa da.
LEONIDA: Și al treilea, că se face și lege de murături.
EFIMIȚA: Cum lege de murături ?
LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.
EFIMIȚA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne ! apoi dacă-i așa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?
LEONIDA: Hei ! te lasă reacționarii, domnule ? Firește, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir ! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura ?
EFIMIȚA: Așa e... da'... (reflectând mai adânc) un lucru nu-nțeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru ?
EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă ?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are ? pentru ce-l avem pe el ? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...
EFIMIȚA (lămurită): Așa da... vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecție) Ce bine ar fi ! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ș-asta, republica ! (Leonida începe să sforăie) Dormi, soro ?... (Leonida sforăie-nainte) A adormit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !