Limir împărat (3)

de Ioan Slavici

Urmare la Limir Împărat (2)

Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică - să stai, s-asculți și să-ți ieși din minți, nu alta ! - și Lia rămase încremenită și cu ochii duși la Limir, care, prins în horă, sălta îndelete și mândru, fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga, și fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul și nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.

Aștepta fata să-l mai vadă și așezându-se la masă cu ele, căci nu știa că zânele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau și mănâncă numai mângâindu-și vederile la masa încărcată și simt plăcerile numai închipuindu-și-le. Când era colo, spre miez de noapte, luminile începură să se stingă una câte una și, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se porni vântul, palatul cel frumos se prăbuși și se cufundă dimpreună cu Limir-împărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvârtej unele peste altele și se depărtară ca volbura în timpul verii.

Lia rămase câtva timp frecându-și ochii. Nu mai știa nici ea: i s-a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea?

Într-un târziu, a ieșit din cuptor.

Coliba luminată de un muc de opaieț iar era cum o găsise, plină în toate colțurile de păiengeniș îngreunat de praf și de gunoaie adunate din șapte țări, iar pe jos și pe păreți - nici să te uiți !

Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea și lungă, ci începu să bată cu piciorul în pământ și să cânte cu glas adimenitor:

„Ieși, Limir, să ne vedem față în față. Ieși, Limir-împărat, să grăim și să ne bucurăm ! Ieși ! ieși ! ieși !” Nimic nu se mișcă.

„Ieși, Limir, stărui dînsa din nou, ieși, Limir-împărat, ca să te ating cu mâna, ieși, ca să văd dacă ești om în toată firea, să-ți aud glasul și să simt bătăile inimii tale.”

Tot nu se mișcă nimic.

Când bătu însă de-a treia oară cu piciorul și zise: „Ieși, Limir, că vreau și vreau să mă uit în ochii tăi !”, pământul s-a deschis și iară a ieșit la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot în roșu și verde, și i-a întins mâna ca să se prindă în horă cu ea.

Ei se cutremurară amândoi: el pentru că mâna ei era caldă de se înfierbânta sîngele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui era rece de îngheța sângele în vinele ei.

Și se uitară uimiți unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de văpaie și cu zâmbetul pe buze, desculță și îmbrăcată în cămășuța ei curată, iară ea îl vedea pe el în podoabe împărătești, dar cu fața albă ca varul, cu ochii stinși și cu buzele supte.

- Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răzbit până aici ? grăi dânsul pe șoptite.

- Întreagă, sănătoasă și curată, răspunse ea.

- Nici buruiana n-ai călcat-o, nici hainele nu ți s-au zdrențuit, nici trupul nu ți s-a sângerat, nici tălpile nu ți s-au umplut de spini ? întrebă el.

- Nu ! răspunse ea.

Limir simți cum i se dezmorțește trupul și i se înviorează sufletul.

- Lucru nemaipomenit - grăi dânsul - dar tot vai de sufletele noastre, căci mari chinuri ne așteaptă pe amândoi. N-ai întîlnit în calea ta o turmă de oi păzită de niște câni ?

- Ba da, răspunse ea.

- Oile acelea sunt tot fete care au îndrăznit să vie, iar cânii tot voinici cari au încercat să mă scape de aici - răspunse el - și amare o să-ți fie zilele dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorințe ce nu se pot împlini, am să te iau într-una la goană și să mușc în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării și prin mărăcini cuprinsă de spaimă. O singură scăpare ar fi: să nu stai aici, nici să nu te întorci, ci să răzbești înainte și mereu înainte prin desișul pădurii, până ce nu vei da de altă colibă ca aceasta, în care stă Mama Ielelor, și să dezlegi întrebările pe care ți le va pune ea. Pierduți suntem amândoi dacă nu răzbești și nu ești în stare să dezlegi, căci numai așa se pierde puterea vrajei.

- Duce-mă-voi și mă voi tot duce - grăi Lia - și voi răzbi și-mi voi aduna toate puterile dacă e vorba să scap un suflet.
Și nici c-ar fi fost adevărată povestea dacă n-ar fi grăit așa și nu i-ar fi fost fapta ca vorba.

Îndată dar ce Limir-împărat s-a cufundat iar dimpreună cu palatul lui, Lia a prins inimă și a pornit-o înainte.

N-au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici dulăii ca să-i netezească drumul, ci trebuia să răzbească, vai de trupșorul ei, prin bălării, printre spini și mărăcini, încât fășii-fășii i s-a făcut cămășuța, fire-fire i s-a smuls părul din cap prin scaieți, trupul i s-a sângerat și tălpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voința tare, și Lia a mers și tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară și azi, și mâine, și poimâine, trei zile de-a rândul.

A treia zi pe înserate a zărit, în sfârșit, din depărtare, coliba cea încă mai dărăpănată, în care ședea, precum îi spusese Limir-împărat, Mama Ielelor.

Asta, o hârcă bătrână și colțată, cu nasul cârlig și cu ochi de șarpe călcat pe coadă, o simțise de mult și o aștepta în pragul colibii răzămată de bățul ei noduros.

Lia simți că-i trece prin inimă fier roșu și prin vine sloi de gheață când se uită în fața ei: s-o facă scrum cu ochii, și nu alta.

- Bună seara, maică, și bine te-am găsit ! grăi Lia cu glasul ei de turturică speriată.

Bătrâna mișcă puțin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-și ridică numai bățul și bătu cu el în pământ, parc-ar fi voit să vestească pe cineva că a sosit cine avea să sosească.

Nu mai văzuse ea în viața ei, - și tânără nu mai era, - picior de om pământean pe acolo, și sta și se uita și nu se putea dumeri cum a putut o fată plăplândă să răzbească printre Iele, nebunele, și să ajungă așa de departe.

A răzbit însă, și parcă nu se simțea destul de tare ca să se prindă cu dânsa.

* * *

Urmează Limir Împărat (4)!