Cezara (4)

de Mihai Eminescu

Urmare la Cezara (3)

Pe când Ieronim ieșea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco și intră în vorbă cu cel dintâi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrânului maestro, se-nvoi și plecară tustrei spre locuința lui.

În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conținea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit și, strângând cu multă amiciție și intenție luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâșmă l-invitau cu dragoste - deci pretestă ce pretestă și se duse.

În vremea asta Cezara, curioasă și neastâmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză, o ridică și se uită întrucât înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu fața de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura și a frunții boltite și ochii lui albaștri străluceau pare că de putere și energie. Brațu-i se întindea spre haos... aripile lungi și albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui și deasupra frunții se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus străbătut pe ici pe colea de câte-o stea murind, jos întunecos și rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenușie de loc gol pentru figura demonului urmărit.

Ea auzi pași în tindă. Un paravan ascundea patul artistului... ea s-ascunse după el... șezu pe pat... și se uită. Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în pereții pieptului de credea că voiește să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul și locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mișca din loc... tăcea ca peștele.

Francesco reveni, își căută paleta, pensulele, lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se umplu de un aer vioriu... așeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, ușa cabinetului se deschise... și... Cezara era să răcnească... dar își astupă gura c-o mânuță și cu alta ochii. Să vorbim încet... cel puțin lectorii mei închipuiască-și că le vorbesc la ureche... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într-atâta de bătăile inimii încât sărise un bumb de la pieptărașul cam îngust de catifea neagră... de ce-l și încheiase? Dar cine știa că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-și dezbumbă pieptarul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea și ea răsuflă adânc, deși încet. Apoi își puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul... Apoi ridică un degețel, ... cel mic, deasupra ochilor și se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe niște umeri largi și albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Acum era să-i plesnească colanul... ea-l descheie din sponci și, răsuflând din ce în ce mai liniștit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui mușchi și forme respira mândria și nobleța... Mâinile ei îi căzură-n jos, căci era obosită de emoțiune, dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga și i-ai fi auzit clănțănirea dinților dacă n-ar fi ținut gura strâns încleștată.

Penelul pictorului zbura pe spațiul gol ce și-l lăsase pe pânză și sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe care pictorul schiță două lungi și strălucite aripi negre... Ședința era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemișcat, mândru ca un antic Apollo în semiîntunericul vânăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurii.

- Ieronim ! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se sperie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte... atunci ea era descoperită... cu toaleta ei dezordonată, cu părul vâlvoi, cu ochii aprinși în cap și cu fața roșie ca sângele... Dar nu era asta.

Pictorul zise: "Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viața ta de ceva. Reamintește-ți acea situație, ca să văd ce expresie va lua fața ta".

Ieronim își rechemă în minte scrisoarea bătrânului Euthanasius și o zâmbire rece, sceptică, îi descleștă puțin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel ! Era o durere mândră în fața lui, și bietei Cezare îi ieși o lacrimă în ochi.

- Da, da ! asta-i expresia! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară și penelul său schiță în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în fața întunecatului său geniu infernal.

Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă fața - gândi Cezara și o duioșie dulce și liniștită îi umplu sufletul... Ea nu mai era aceeași. Din tremurătoare deveni lină - acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum... buzele ei se descleștară c-o dulce expresie de durere și de amor, ea-și înclină capul în perini și-și închise ochii. Simțea că plânge fără să vreie.

- Mi-ar trebui încă câteva ședințe, zise Francesco. Cezara-și deschise ochii, dar... Francesco trăsese perdeaua și ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Își astupă iar ochii și auzi cum pictorul și Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uș-afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ș-ascunse fața în perini și boțea tot ce încăpea în mâini. Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmodic, îl dezmierdă, îl sărută...

- Ce-i, copila mea ?

- Nimic.

- Îți place ? Ea șopti ceva neînțeles, cu ochii plini de lacrimi și dorință.

* * *

Urmează Cezara (5)