de Calistrat Hogaș
 |
| Neagra Broștenilor |
După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dârmocsului, un pârâu care-şi face drum prin cotiturile de miazăzi ale munţilor şi se varsă, pe dreapta, în Neagra Broştenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dârmocsul cu Neagra se află aşezată crâşma.
O singură grindă înalt suspendată, rămăşiţă a vreunui pod desfiinţat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept şi ne îndreptarăm spre crâşmă; Axinia, deşi apa nu era mai adâncă decât până la genunchi, împinsă de natura ei de veveriţă, găsise nimerit să treacă pârâul pe punte; şi, când ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătând, cu pas uşor şi sigur, grinda îngustă de peste Neagra.
- Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarăşul meu, când ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă ? Adică tu nu poţi trece peste Neagra decât numai prin văzduh ? Ori vrei să nu-ţi vadă lumea picioarele ? Să-mi fi spus, că te luam călare.
- Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe păcate şi se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i aşa, Axinio ?
- A hi, răspunse ea înţepat.
Descălecarăm dinaintea crâşmei. Până ce Axinia să vadă de cai, noi ne aşezarăm la o masă, sub umbra unui mesteacăn. În crâşmă, tot la o masă, chefuiau câţiva ţărani. Mai deoparte, ca la o zvârlitură de băţ, o mulţime de femei erau strânse ciotcă şi făceau nu ştiu ce. Axinia luase şeile de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puţină iarbă şi se întorsese unde eram noi.
- Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mâncării la crâşma asta.
Axinia se răsuci într-un picior, plecă şi dispăru în crâşmă. Peste câteva minute se întoarse.
- Vai de mine ! zise ea speriată şi cu mâna la gură, vai de mine ! Ion Rusu i-aici...
- Ei, şi ce te apucă, fa ? Ce-i cu Ion Rusu al tău ? o întrebai eu.
- Ion Rusu din gura Dârmocsului...
- Foarte bine, din gura Dârmocsului; dar, în sfârşit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile ?
- D-apoi'neata ştii ? să te ferească sfântu de el, când îi cu chef; se leagă de toată lumea ş-un sat întreg n-are ce-i face.
- Ei, şi de asta te-ai speriat ?
- D-apoi ?
- Bine, bine, o să vedem; pân-atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mâncăm ?
- Iaca vine.
În adevăr, crâşmarul, un român cam de 40 de ani, venea cu de-ale mâncării.
- Bună ziua, prietene, îi zisei eu, când fu lângă noi.
- Mulţumim d-voastră ! ne răspunse el scurt, punând, fără altă vorbă, dinaintea noastră o pâine uscată, o bucată de cârnaţ şi mai uscat încă, nişte brânză într-o strachină şi o legătură de ceapă verde.
- Da vin îţi pofti ? ne întrebă el.
- Deocamdată să ne dai apă rece; suntem înfierbântaţi de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă.
Şi, nepăsător, ne lăsă şi, cu paşi greoi şi largi, se întoarse în crâşmă.
- Ia cearcă-ţi dinţii în cârja ias' de corn a bunică-ta, fa Axinio, zisei eu, dând femeii o bucată de cârnaţ, uite pâine, uite ceapă, uite brânză, mănâncă, sfârleaza lui Scaraoschi, până ce nu dă Rusul cu crucea peste tine. Auzit-ai de Ivan Turbincă ? Ei bine, să ştii tu că acela era tot rus şi-l chema tot Ion, ca şi pe Rusul tău; şi avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vâra pe toţi dracii. Pe cât am aflat, şi Ion Rusu din gura Dârmocsului are o tolbă, în care s-o hotărât să te vâre şi pe tine, cu dracii tăi cu tot.
- Ei, 'neatale ţi-i a pruji , da 'neata ştii pe Ion Rusu ? las' c-ai să vezi.
- Cine ţi-a spus ţie că nu-l ştiu, fa ? D-apoi eu nu-s rus ?
- 'Neata rus ?...
- Ba încă de cei cu coadă, Axinio.
- Ei las'... zise ea, uitându-se la mine cu un zâmbet de ironică neîncredere şi oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai muşcase o dată.
Sfârşisem aproape de mâncat, când îmi aruncai, din întâmplare, ochii spre crâşmă. Un român de o înfăţişare atletică, care, deşi în crâşmă, se părea totuşi acasă la dânsul, umpluse golul negru al uşii şi, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul dedesubt, stătea şi se uita ţintă la noi; cu o mână la spate şi cu alta răsucindu-şi o musteaţă stufoasă şi galbenă, părea că plănuieşte ceva, de sub cămaşa lui albă şi scurtă până deasupra genunchilor, de sub brâul verde şi lat ce-i încingea şalele, de sub iţarii lui creţi şi curaţi, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt, fără mâneci, aruncat cu neîngrijire mai mult pe-un umăr, se silea să acopere nişte spate, pe care, ca şi pe umerii anticului Atlas, s-ar fi putut rezema cerurile; o frunte netedă şi largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare şi neagră, care, cu greutate, se ţinea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar piepţii albi ai cămăşii lui întredeschise la gât şi dinainte păreau prea strâmţi pentru sânurile lui puternice... Să fi avut 40 de ani.
