04.12.2014

PĂCAT... (2)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (1)


Vorbe ?... încap vorbe ?
Cum o femeie știe alinta - cum degetele ei delicate se înfig în mușchii încordați - și gura ei rece ca gheața și ochii ei beți - și puful mărunt de pe obrajii aprinși zbârlit de fiori - încovoiala lângedă a trupului - izbiturile inimei ei de pereții sânului - și mirosul fără nume ce-i radiază din rădăcinile părului - și cât e de bine să te părăsești în stăpânirea acestor atâtea simțiri ce te-nvăluiesc din toate părțile ca niște vârteje de aburi calzi saturați de esența adormitoare...
Cu vorbe să le spun ?... Astea se simt și se gândesc, de spus nu se pot spune... A fost o smăcinare a sufletului dulce și dureroasă, o exaltare a simțirii, îngrozitoare și delicioasă.
Multe nopți asemenea și fiecare neasemănate... Libațiuni sub razele lămpii albastre; toate nebuniile închipuite și neînchipuite; anecdote picante de care el avea un repertoriu popular așa de bogat; scene de gelozie fără cuvânt și din chiar senin; și jocuri, și mușcături; și lupte atât de inegale, pentru ea ca putere, pentru el ca farmec... ș-apoi, după atâta oboseală, povestirea reciprocă a celor întâmplate mai înainte de a se cunoaște.
El avea puțin de povestit... Așa era de strâmt satul în care trăise și așa de puțin însemnată viața lui până când "l-a înțepat un ac cu gămălie !..." Șiret țăranul - ține mult la aceasta cădere de frază; știa el bine că, însoțită de sugerea degetului înțepat și de o privire pe sub sprâncenele posomorâte cu bunătate, are să fie cu prisos răsplătită.
Ea însă avea mai multe de spus, și povestea ei era destul de tristă. Cinci ani de viață cu un om istovit, apoi nebun și paralitic; în urmă, văduvă, cu un copil bolnav și capiu - o fetiță, care roade și mănâncă lucrurile din casă și care trebuie păzită foarte de aproape să nu dea foc. Interese mari... o avere colosală... consiliu de familie... soacră și cumnați - niște creaturi aspre și brutale, care fac împrejuru-i o poliție dezgustătoare.
Și aci, față cu fraza lui de predilecție, venea așa de potrivit:
– Închipuie-ți ce sete mi-e de viață ! ce dor îmi era de tine !
Căldura strânsă atâta vreme în ființa aceea frumoasă se revărsa acuma-n afară ca o pornire nebiruită: a fost pentru el scurtă dar plină acea vreme fericită.
S-a sfârșit însă.
El a trebuit să renunțe la ea, când între ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. Acesta firește nu putea îngădui o așa rătăcire... Plângeri... revoltă - de prisos. O ultimă sforțare din partea disperatului a fost întâmpinată într-un chip decisiv.
Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească recomandațiile imperioase ce-i fuseseră comunicate și să calce pragul, pe care altădată pășea la fericirea ce-o socotea un drept câștigat, scump a trebuit să-și plătească pasul imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar oricum prea sălbatecă. Zbirii însărcinați cu corecțiunea cutezătorului au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără veste, a fost strivit de lovituri... capul spart, pieptul călcat cu călcâiele. În stare de completă nesimțire, a fost aruncat în poarta școalii, unde l-au găsit, a doua zi dimineața, oamenii de serviciu, mai mult mort decât viu.
Toate alergăturile și stăruințele părintelui-directorul ca să facă a se descoperi și pedepsi criminalii, care atentaseră așa de crunt la viața elevului favorit, au trebuit să înceteze. Bătrânul a fost chemat înaintea înaltelor fețe păstorești. Acelea i-au adus aspre mustrări că nu-și vede de datorie, că nu îngrijește destul de serios de moralitatea școlarilor, și l-au făcut să înțeleagă că dacă voiește să mai rămână director n-are să se mai amestece în cele ce se întâmplă afară de poarta seminarului: asta e treaba obrazelor judecătorești, nu a celor bisericești !
Niță a stat mult între viață și moarte; luni întregi au trecut până să se poată întrema. El n-a murit din asta; dar poate că nopțile pe care mama, chemată în grabă, le-a petrecut la căpătâiul nenorocitului, să-i fi scurtat zilele bietei bătrâne. De atunci el a rămas cu o boală de inimă, care i-a cauzat până la moarte multe momente neplăcute.
Dar era întremat... El porni să caute norocul pierdut... Prea târziu... Casele se dărâmau și lucrarea începuse din aripa unde altădată era odaia albastră... Femeia murise. Copila bolnavă era într-un institut de educație în străinătate. Consiliul de familie nu stătea cu mâinile în sân.
Mai întâi o resemnare sfântă, apoi puțin câte puțin, dacă nu uitarea, cel puțin potolirea dorului sub grămădirea anilor. Zece ani !... Seminaristul este acuma preot - preotul Niță din Dobreni - om așezat și foarte bine văzut de toată obștea.
De dimineață orașul de reședință al județului e foarte animat - târgul anual. Preotul Niță umblă prin strada mare cum se umblă la târg de colo până colo, ori încotro, fără o țintă hotărâtă...
Înaintea cafenelii din centru e strânsă lume multă, care privește la ceva și râde în gura mare... Poate un animal savant, care denunță vârsta și vițiile spectatorilor: ori vreo paiață... ori altceva... Grămada de lume sporește necontenit... Popa urmează după mulțime. Pe trotuarul cafenelii pe scaune și-n picioare stau nobilii orașului - reprezentanții județului în vacanță parlamentară, membrii tribunalului, funcționari de la prefectură, primărie, casierie, ofițeri; de jur împrejur lumea pestriță de toate treptele stă în semicerc. În mijloc se petrece comedia. Popa Niță se vâră și el.
Ce este ? Ce face atâta senzație ?
Un copil de vreo opt-nouă ani, zdrențăros și murdar, cu picioarele goale, îmbrăcat în haine nepotrivite - un gheroc mare, a cărui talie îi vine până la glezne, în cap cu un cilindru turtit - face caraghiozlâcuri.
Este un mititel măscărici foarte destrăbălat - jigărit, și galben, pulpele-i uscate care se văd prin sfâșietura nădragilor sunt pline de jupuituri. Așa de prăpădit, este totuși foarte îndrăzneț. Fumează o țigară lungă, se strâmbă într-un chip straniu, păcălește și înjură pe boieri chemându-i după porecla știută. Începe să cânte un cântec rușinos jucând ciamparalele, făcând gesturi și mișcări neiertate... Lumea face un haz nespus... O țărancă bătrână, care e-n rândul întâi al spectatorilor, rușinată de refrenul pe care copilul i-l aruncă ei cu o intenție diabolică, își caută loc să scape de privirile întoarse asupră-i, se-nchină și zice depărtându-se:
– Cine știe ce păcate ! Să ferească Dumnezeu pe orice copil !
Mititelul, obosit, s-a oprit: merge să salute foarte comic cu cilindrul lui enorm pe boieri, și s-așează pe un scaun picior peste picior alături cu domnul senator... Altă țigară... Domnul senator îl tratează cu cafea și rom. Alt "amic" îl mai îmbie încă cu un păhărel... și încă unul...
Copilul se scoală și-ncepe iar jocul... Acu mișcările și gesturile sunt și mai deșucheate... Cu-ncetul însă membrele pierd siguranța și simetria mișcărilor; cântecul e surd, articularea inegală... Încă o strofă !... Dar gâfâiala îl îneacă... Cântărețul se oprește un moment clătinându-se, moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinși în fundul capului... O sforțare, excitat de îndemnul unanim al amatorilor !... Oftează adânc, dă să ridice piciorul, se-nvârtește-n loc și trupușorul zdrobit atâta se prăbușește greu pe marginea trotuarului. - Beat mort !
Se grămădise lume prea multă... circulația din obor în oraș era întreruptă. Polițaiul chemă pe un vătășel care ridică de acolo pe micul desfrânat, ca să risipeasca aglomerația.
Popa Niță, cu pumnii încleștați se sui pe trotuar și apostrofa, cu accentul celei mai mari indignări pe cei ce râdeau:
– E păcat, domnilor ! gândiți-vă ! Creștini !... Frumos !... Mare păcat !
Se-nțelege că lumea care s-amuzase așa de bine n-a găsit nicidecum la locul ei apostrofa moralistului și i-a plătit-o cu sarcasme groase. Popa nu-și putea găsi liniștea: el bătea nervos cu degetele pe tabla de marmură a mesii, mormăind între dinți fel de fel de exclamații de indignare.
Cafegiul, care știa multe, fu gata ca să-i dea toate amănuntele asupra acelui copil. 

* * *

Dă clic aici pentru Păcat... (3) !