SULTĂNICA (3)

de Barbu Delavrancea

Urmare la Sultănica (2)

Sultănica (3)

XI

Mitrana Tălugă a Țuțuenilor are șezătoare, nu glumă ! Două lumânări de seu ard p-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e chip să ai la șezătoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului.

Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. Da' mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă și li se scurg ochii să fie și ele printre cele mari.

Fusele zbârnăie alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca două scântei, sare de la un fus la altul și parcă le cântărește în labele lui neastâmpărate.
Doi copilași, cu chica ciuf, așteaptă să scoață daica Mitrana cartofii din spuză și dovleacul din căldare. Și să tot șterg la nas când le vin aburi dulci cu miros de godină.

– Așa, soro, zise Ciaușanca, a început să cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gândurile, c-o s-o ia Drăgan... E împelițat Căprarul, nu-i dai de fund. Cu rămășagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras.

– Iată colo, strigă Mitrana, de umplu casa, fitece pasăre măiastră își găsește vânătorul. Măcar de ș-ar clădi cuibul în clopotniță ori sub streașina primăriei, tot o să cânte, că nu se poate:

Dar un hoț de vânător

Smulse trei fire de păr,

Le făcu un lățișor

Și mi-l puse de picior.

– De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cică și vânătorul îi zice măiestrei:

Cântă-ți, puică, cântecul

Că mi-e drag ca sufletul.

Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare...

Marica e un boboc de fată. Cam puțintică, dar ce să-i faci, când omul e nurliu, duce ziua după el. Marica, de râde, ți-arată două șirulețe de mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, și să strecoară printre surate ca un prichindel. Și gluma cu glumă bate și spune basmele și snoavele bătrânești cu atâta limbuție, că parc-ar citi pe slove.

Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, cântă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea după bunele datini.

Safta lui nea Ghiță aduse iar vorba:

– O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste și pe Sultănica ! Obraz smerit, suflet ascuns...

Nu sfârși cuvântul, și Catrina Pârvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte:

– Uite, soro, ce ți-e omul ! Auzi colo la Safta... Și ea are un copil ce face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritișului cu nea Ghiță. În curând o să aibă doi, și, de, se cam zic multe... Altfel, nea Ghiță e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei ?... Până nu vede, nu crede... dacă o crede ș-atunci...

– Și eu, lele Saftă, grăi Ilinca Ciupita, și eu dam cu gândul că Sultănica n-o să sfârșească cu bine. Acum să-și mute gândul la moșii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine să-și lege o piatră de moară de gât și să s-arunce în râu decât să-și târască zilele încărcate de așa păcat...

– Nu spui eu, Miră, șopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur și prin dârmon pe Sultănica, nu-ți spui eu că naiba când n-are de ce râde face pe hoț judecător...

– Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăiește Ilinca Ciupita, și ea a îmbătrânit fată mare. Se dă ea pe lângă mulți, și mulți se dau pe lângă ea, c-ar avea bune părăluțe. Da' ce face, ce drege, că n-are lipici. Când merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge țigle.

Până au început, atât le-au fost mult, c-apoi cădeau claie peste grămadă, ponoase, cârtiri, zavistii, învălmășite într-un hohot gras și spart.

– O să-i semene Căprarului.

– D-o fi fată, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-răsare pân-o vedea pe dracu la soare-apune.

– Frumoasă zestre dăruiește sfântul Niculae !

– Zestre cu mâni și cu picioare.

– Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flăcăilor ! Ziceți mai bine Doamne ferește...

– O să vă placă...

– Da' nu ca Sultănichii...

– Pentru că inima cere, nu-și pune fata poalele în cap.

– Vijelia le ridică.

– Nu se îngroașe gluma... dacă nu ți le ridici singurică, fetica mea.

Și țipete, și râs, și frământare.

Fusele dormea somnul mătușii. Fetele fierbeau de un neastâmpăr cald și puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumeseră mânecile chenăruite în stacojiu și azvârliră coadele pe spetele largi. Altele-și desfăcură sânul pietros, care țipa sub cămășile întinse.

Soba dogorea.

Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună voie: abia aveau ca două mere crețești.

Zbeguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăți mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolăcea din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama pe spate și, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung:

- Pentr-un măr de fată mare

Naiba aleargă călare,

Pentr-o mură ș-o răsură

De trei ori să șterg la gură,

Și răzași cu răzășie,

Și ciocoi cu căftănie...

XII

Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, drăgălași odinioară, în fiece dimineață erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelată de somn, plângea năbușit până ce pleoapele îi zgâriau luminele.

Unde o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu mânele înțepenite ca niște bețe. Și după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate și acoperite cu pielițe pârlite, trecea câte un surâs trist și plin de amărăciune.

Nu mai știa de lume, nici de rugăciunea obișnuită. Să mișca ca o vârtelniță, fără să știe, fără să vrea. Când umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului.

Așa se văd, în codrii mușcelelor, mesteacăni bălăi, cu frunzișul mărunt prin care tremură cerul vioriu, și dodată, ca arși de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoaie, se usucă și pier pe nesimțite.

Sultănica, de n-ar peptăna-o mă-sa, nu s-ar mai peptăna. Și când mama Stanca îi desfășură valurile de păr, negru și des, peptinele îi scapă din mână ca la o ciolacă, gâtul nu-i mai ține capul fără pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: "Spune maichii focul tău"...

Ce nu făcuse bătrâna ?... Colindase, pe furiș, prin satele dinprejur după meștere și cărturărese. Unei țigănci dase trâmbă de nouă cămeși [pentru] ghicirea soartei pe stele, pe bobi și pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veștejire.

Din zvon aflase că ai scăpa ce ți-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.

Într-o noapte de marți, zărind un cearcăn în jurul lunei, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presărat în creștet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. În altă zi a înșirat toate rugăciunile, de la moși, de la strămoși, până a căzut jos de amețeală.

Trecu Nașterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu câșlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură și încolți podoaba plaiului. Și nici-o înbunare l-alde mama Stanca.

În dimineața Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locașul mântuirii d-o fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor și evangheliii. La ieșire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor.

Soarele și un vântuleț zbiceau văile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujită de moș popa. Bătrânele, pășia-pășia, țineau drumul casei, mestecând anafura sfințită.

Viața se deștepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din fața bisericei, ciripeau cearta lor obișnuită. Și zoriți la trai de aerul căldicel, cocoșii s-auzeau cântând să-și rupă beregata.

Mușcelele, acoperite d-o pojghiță verzurie, abureau un fum ce să-nălța alene, clătinat de adiere.

– Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare - nerăbdătoare d-a sfârși cu cele sfinte - se vorbește pân sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă ! Iacă, n-are cuvânt să se prăpădească. E tânără, curățică, harnică, ce mai vrea ? Pentr-o dragoste nu-și răpune cineva capul. Ce să-i mai faci ? Că d-ta știi, nu e ea pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da' și lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Azi pângărește pe una, mâne pe alta, până ș-o găsi stăpânul.

Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi.

– Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie, parcă n-ar fi știut de patarama Sultănichii. Țandăra nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost d-a bună.

Mama Stanca intră în casă, trântind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura fălcilor simțea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețaseră până la glezne... Și, învârtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii...

– Ai perdut tot... ai perdut cinstea casei ! Atât ne mai rămăsese ! strigă Kivuleasa, și căzu mototol la pământ, bolborosind și zvâcnind din picioare.

Sultănica începu să țipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. "Tot... tot... tot !" mai izbuti să zică... ș-o sărută cu focul cel din urmă...

Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arăta cu degetul. În urechile-i surde auzi strigându-i: "Unde ți-e fala ?... Credeai c-o să ție cât lumea belșugul fără căpătâi ?... N-a fost curată starea d-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viață și necinstea te cotropește la moarte."

XIII

La trei duminici după Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald și tremurător. Zăpușeala, în loc d-a da lenei viețuitoarele, le zorea, le ferbea într-o mișcare veselă de sărbătoare. Belșugul împrăștia cheful pretutindenea.

Porumbiștile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura și pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni și mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unu peste altu, acoperind gardurile cu foi țepoase și mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orce râvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se însutise.

În fața Hanului Roșu se încinsese o horă strașnică, de săreau scântei de supt călcâie. În vârtejul jocului, salbele de galbeni împărătești și icosari turcești zornăiau la gâtul celor avute. Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la stânga. Suratele, împodobite cu flori-domnești, râdeau izbind pământul după hihăitul flăcăilor pletoși, rumeni de zăduf și de sânurile durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor sprintene, parcă naiba gâdila astă tinerime plină de foc, ș-o arunca în sus ca p-o minge.

Trei țigani - două cobze ș-o lăută - trăgeau "mărunțica craiului", înșirând, din când în când, chiote întocmite din senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trântind capul și p-un umăr, și pe celalt, mai ales când zărea ulcica, plină până-n buze cu vin roșu, subțire și înspumat.

Fruntea horii era Drăgan Căprarul. Cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe șoldul drept, cu pălăria pe ceafă, ș-ascundea mândria sub niște sprincene îmbinate. Se simțea în lauda lumei. Se răsfăța în atâtea priviri drăgăstoase.

Femeile în vârstă nu se mai săturau privindu-și mândrețele, îndrugând mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pământului.

– Numai biata Stanca se stinse așa cum cu gândul n-ai fi gândit... șopti morăreasa. Odinioară, când sosea în toiul horei, amuțea zarva...

– Doamne ferește, grăi moașa Safta, cu Sultănica lăsată pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile... Și pe dasupra mai va parastase la nouă zile, la trei și șase săptămâni; la trei, la șase, la nouă luni; la anu, la anu și jumătate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine să i le facă ? Astea-s capetele creștinești pentru mântuirea sufletului. Și cine poate, la șapte ani, scoate oasele din sânul pământului pentru sfânta moliftă. După șapte ani omul e curat, că e țărână. Și țărâna cu oasele binecuvântate să vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrâma, în fața tronului de lumină veșnică.

– Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proțăpit e ! Da, și joacă, bată-l pustia, parc-ar trage tighel ! O să ne nuntească satul cu fata primarului. Da' nu ca zărpălatecul de fi-meu: în loc să puie și el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, când îl cauți, cu hârzobul în mână. Pe cine i-o fi cășunat nu știu, că nu spune să-l tai...

– Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii căprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Ăsta să-ți fie necazul ăl mare, că n-ai mai vedea fir alb...

Brâul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puține fete-l învârteau, da-l învârteau să se ducă pomena.

XIV

Pe pieptul mușcelului dintre Domnești și Berivoești, Sultănica suia, mânând o vacă bălaie c-un vițel, ce să da pe furiș la uger și scăpa, în mers, țâța rumenă și asudată de lapte. Miercana mugea, întorcând capul cu niște ochi negri, blânzi și genoși. Bătrânul Lăbuș își urma stăpâna cu credință.

Sultănica, afundată până la brâu în fâneață, mergea privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe față așa de subțire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezișul tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decât sprincenele, și nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitându-se, fără pic de credință, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător și vioriu.

Părăsind vatra părintească, pustie de farmecile de odinioară, tot i să înfățișa ca o minciună deșartă. Luase lumea în cap, căutând drumul muntelui Popău, unde tatăl său își ținuse la pășune turmele de oi și cirezile de vite mari.

Voia să-și pearză urma și să-și adoarmă inima ostenită.

Fânul, de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche vârtojită, să mișca în valuri ușoare, ca o pânză înbrebenată cu flori. Scânteioarele se ridicau cu vârful roșu. Drăgaica stufoasă răspândea, pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânărelele, drepte și bățoase, întreceau fânul și stau de streaje, din pas în pas, cu flori galbene și bătute p-același picior.

Arii de fețe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfășurat în colnice și văi, închis, în depărtare, de înălțimi încovoiate ca niște brâie verzi.

Peste toată această mândrețe plutea câte un vultur, alunecând în largi rotocoale pe aripele întinse ale căror sfârcuri abia se mișcau din vreme în vreme.

Sultănica ajunse în vârful mușcelului... Privi lung la turla bisericii din sat... Și pieri la vale, înecată în fâneața ce cobora...

Miercana mugi, și mugetul ei se perdu, ca un glas de jale, în adâncimea văilor.

Sfârșit

Sursa foto

Găsești povestirea pe scurt pe blogul 

Povestiri pe scurt de lecturi școlare !

De același autor, citește și:

Hagi Tudose
Domnul Vucea