Fitece oftare, năbușită în plapămă, sugruma pe Sultănica. Gândul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumești.
Cine pe lume a scăpat de chinul din care izvorăște omenirea cu bunele și relele ei ? Toți trec p-acolo, oricât s-ar rușina.
Sultănica rătăcea ca o umbră, nu de vrun farmec; ci, când e să te biruie dragostea, să te pui în cruciș și-n curmeziș, să te tai și să presari sare pe crestături, spuză să pui pe pept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiți pe lângă focul dragostii, de este foc cu adevărat. Și așa fusese să fie cu Sultănica, că nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata și trece prin toate și buture de rovină rămâne: bâzâie fără să ia foc.
Că după cum simțea Sultănica... de s-ar fi vârât în gaură de șarpe și s-ar fi dat vântului turbat... era ceva din altul în ea... un chip... niște ochi... un sărutat ce-o tot săruta în același loc... și o fura, și o ducea, legată-ferecată, acolo unde numai focșorul ei știa... Se prăpădea după Drăgan Căprarul.
VII
Căprarul, scăpat de militărie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl făceau, nu e vorbă, pișicher, papugiu de București, dar cum ziceau alții, din prietenii lui: "Așa e moara trândavilor. Cățăie, că nu ține parale. Până o pune Căprarul mâna în chica vrunuia, să-i facă morișcă de vânt."
Cârdășia lui erau din flăcăi de muncă ca Voicu Ciaușului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ioniță Rotarul și alții. Nu-l vedeai umblând pe două cărări. Rămânea p-oricine la prinsori. Prindea armăsarul din herghelie cu dinții de nările nasului.
Frumos, chipeș, avea o uitătură vie și cam ascunsă, de nu-l ghiceai ce-ar vrea și ce n-ar vrea. Mustăți negre și dese. De le netezea, pleca puțin capul și p-o mână, și pe alta. Cămașa pe el, ca floarea. Căciula țurcănească, trântită p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc.
Era vesel și glumeț.
Dar de prin priar se schimbă Drăgan al nostru.
Începu să dea târcoale Sultănichii. Când îl cătai, de era și Sultănica la horă, el sta doparte mâhnit, privea galeș, răsucind vrun pai în mână.
D-o întâlnea la adăpatul vitelor, i-ajuta cu dragă inimă, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Și când zicea "mama", i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta să puie în spinare cobilița cu cofele, să n-o fi atins de mână, că pleca ochii în jos rușinat.
Azi așa, mâne așa, că Sultănica, când prinse de veste, i se păru așa de veche treabă, că d-ar fi fost de când lumea ar fi fost mai de curând.
I se făcu frică.
Ba să hotărî să nu mai dea ochii cu dânsul.
Trei săptămâni îl ocoli, și fură trei veacuri.
Într-o zi o luă razna p-un piept de mușcel, fără să știe încotro. Fânul îi trecea de mijloc. Arșița începuse de dimineață. Cântau păsările de te slăveau. Lăcustele zbârnâiau și tot a bine ș-a duios spuneau și ele. Florile îți luau ochii și te-adormeau cu mirosul.
Sultănica căta alinare, și, în deșert, alinare nu găsea. Toate o munceau s-o răpuie. Că d-o supunea frământarea, d-o muia dorul și sângele de-i năvălea în colcote la cap, să trântea cu fața la pământ și săruta florile, până ce o piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deșteaptă să fie.
Și simțea în astă zi de pribegie o nedomirire, că suia către culmea dealului, fără să-i pese de ciulinii și rugii ce-i tăiau picioarele ca un herăstrău. Plaiul, cu podoaba lui, o amețea într-un vârtej de întristare.
Când ajunse în vârf, pământul i se învârti supt tălpi; mintea i se clătină de spaima ce te cuprinde când te prăbușești într-o vultoare... La umbra unui păducel, Drăgan sta p-un buture de stejar.
Drăgan aruncă ghioaca cu care bătea păișul, răsturnă o tivgă cu lapte bătut și strigă ca scos din fire: "Sultănico, mă prăpădești !"
Cum, ce fel, de ce... să treziră strângându-se în brațe, că brațele le curma trupul.
Din acest ceas se întâlneau pe ascuns de lume.
Sultănica bolea. Nu adormea decât despre ziuă. Vise urâte îi turburau odihna.
VIII
Ș-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba să se vază.
Mama Stanca dormea.
Sultănica suflă în văpaiță și căzu la icoane. Galbenă ca turta de ceară, dă să se roage, și nu poate să-și adune gândurile risipite. O sudoare rece îi brobonă fruntea. Își acoperi fața cu amândouă mânele. Socotise că icoanele s-au cletinat, voind să se întoarcă de la dânsa.
Încet-încet, ca o stafie, să târî până la gura sobei. La lumina focului parcă murise și înviase.
"Înșel pe mama, necinstesc curatele sale bătrâneți, înșel cele sfinte !" Dodată, lumina ochilor îi scăpără. Gura sobei se lărgește, buzele-i de pământ se roșesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur; flăcările sunt limbi de foc ce să răsucesc și se desfăc; duduitul dinlăuntru să pornește ca un potop de jale.
Sultănichii, privind la vâlvătăile din sobă, i să păruse c-a văzut gura și muncile Iadului.
Speriată, se repezi din nou la icoane și dădu-n genuchi. Să rugă, mormăi: "Împărate ceresc, mângâietorule... " Îndurarea să coborî pe chipul ei. Vedeniile o părăsiră. Fața i să lumină și căzu cu fruntea la pământ.
Și de ce mila de sus să n-o ajute ? Nu s-a grijit la Paște și la Crăciun ? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie ? Și dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flăcăii, și unele neveste să dau afund cu târgoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc ?
Ispita ei e mai afară din cale ? Un sărutat o arde trei zile și fitece bălărie o amenință s-o dea de gol satului.
După ce vede pe Drăgan, vestmintele o doboară ca niște piei de plumb. Îndată ce scapă din brațele lui, e ceva care o încinge și-i zdrobește oasele. N-o să-i mai vie minte la cap. D-ar fi de țâță, și tot n-ar fi așa de proastă și de capie. Vezi bine... nu se poate... Ce e de la ea nu e... nu e după cum vrea, ci după cum îi e scris să vrea... Cine ne-a dat inima să nu ne fi înfipt dorul și dragostea în ea...
Sultănica strânse pumnii de-i trosniră deștele.
În ușa tinzii să auzi ciocănind încetișor.
Sultănica abia-și stăpâni răsuflarea. Își netezi părul. Își așeză fusta înaintea icoanelor. Vru să meargă și se cletenă. Îi amorțise un picior. Apoi ieși în vârful degetelor, aruncând o căutătură speriată. Trăsese zăvorul prea repede.
Mama Stanca doarme învârtindu-se și p-o parte, și pe alta. Chipul ei, zbârcit, uscat și luminat de candelă, parc-ar fi chip de moaște. Visează... Ar voi să scape de vro primejdie... Se-ntunecă...
IX
Se crapă de ziuă. O fășie de lumină, ca un brâu de argint, se întinde spre soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare și ogrăzile sunt albe de zăpadă.
Sultănica gâfuie, scoțând, pe gură și pe nas, aburi groși ce-i cărunțesc părul și genele. Picioarele i să scofundă până la glezne. Nasul ei e roșu-vânăt. Lacrămile i-au înghețat pe obraz. Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute și cade. Să scoală repede și iarăși cade.
Speriată, privește în toate părțile. Să tăiase în gheață. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă.
Un vânt ușor scutură, din rămurile pomilor, o puzderie de ninsoare.
Sultănica apucă o pârtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pământ, furișând o uitătură numai cu coada ochilor.
Un mârâit de câine o face să tresară ș-un țipăt de gâscan i-aruncă inima din loc. Își încordează puterile ș-o rupe la fugă. Case, plute bătrâne, troieni cât dealurile, ogrăzi de pruni, toate fug și s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur.
A ajuns acasă. Lăbuș, câinele curței, cu păr ca de lup, începe a lătra ș-a se gudura pe lângă dânsa.
Sultănica pune mâna pe clanță, dar nu îndrăznește nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger.
Pielea degetelor i se prinse de clanță.
– O nălucă, mamă, a sfântului Niculae m-a făcut să alerg, să caz, țiindu-mă întruna după acel moș cu barba albă, în sfintele odăjdii...
Bătrâna, cu frica Domnului în sân, crezu. Să sperie văzându-și fata sângerată. Îi legă mâna în cârpe curate. Nu știa ce să mai facă ca s-o oprească din plâns.
Atât odor mai are Stanca. Atâta nădejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioară, zilele senine și nopțile petrecute pe prispă afară. În fața ei vede căminu-i cum era când era. O durere d-a Sultănichii îi curmă viața ce abea se mai ține într-o ață. Un dar, o înduioșare, când se zugrăvește în chipul fetei, face pe bătrâna, deși veștejită și uscată ca o frunză de brumar, să-și învieze în adâncul ei ceea ce a simțit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiași dată.
D-ar fi după gândul ei, Sultănica, "plăpândă și frumoasă ca o cocoană", ar trebui să fie și mai și decât nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și câte-n lună și-n soare. Da' s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și când să gândește că nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de pereți, să intre în pământ de vie.
– Odorul mamei, odorul mamei ! îngână mama Stanca, legănând capul fetii pe peptul ei măluros și mort.
Sultănica sughiță. Pe umerii obrajilor îi joacă și se schimbă două pete ca niște nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuțite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și să îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai răsfrântă. Buzele, aprinse, le simte calde de sărutări. Sfârcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjițele opincelor, dezlegate. Se pipăie. Își încheie cămașa la gât. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umărul osos al mamei Stanchii.
Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei ! Să-i sărute tălpile și să mărturisească tot... ! Dacă s-ar arunca în râu... ? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar perde de urmă... ?
– Odorul mamei, odorul mamei ! îngână mama Stanca, legănând capul fetei pe peptul ei măluros și mort.
Pe Sultănica o tăie această mângâiere curată. Sări din brațele mă-sei și s-aruncă în pat, cu fața într-o pernă, coprinsă d-o jale cu lacrămi cari ard pe unde pică.
X
Drăgan Căprarul câștigase rămășagul cu Ion al Ciaușului că va veni de hac Sultănichii. Un junc mai mult și fala flăcăilor. Cum o să-și răsucească mustața de grozav printre tineret ! O să calce din pod. Câtă-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o să-l mai încapă locul ! Leicuței i-a făcut răvaș de drum. Bărbați sunt și pentru cele sărace. Fiecare cu norocul ei. Dacă i-a plăcut, a vrut. Și ce, nu e tot ea ? Multe a văzut, multe a prefirat el prin ăl București ! Doară n-a tăiat câinilor frunză ! Sporăvăia, la cazarmă, Negoțoi, vistavoiul, și de cocoana d-lui maior. Că n-o să cază el, Căprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bătaie i-a tras țiitoarea ! A doua zi, la "rivizie", era cu ochii ca fundul căldării.
Olio-lio ! greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan. Pentru o cotoroanță ș-o pitpalacă, un pumn, și le-a luat mirul !...
Sursa foto
