 |
| Cele trei rodii aurite (2) |
– Apă, apă, că mor.
Întoarse fiul împăratului ochii în toate părțile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu și muri; p-aci, p-aci era să cază și el, dară se ținu.
Tot mergând el, nu putu să ție până să nu guste dintr-o rodie și scoase cuțitașul de tăie încă una; deodată, iese și dintr-însa o fată ca o zână, și moare ca și cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea.
Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăția tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, și se uita la dânsa ca la un cireș copt; și merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde începu a cunoaște urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, și se puse jos să se odihnească nițel. Gândul lui nu se lua de la rodii și de la fetele cele frumoase ce muriseră; și tot gândindu-se se aprinse în el dorința de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ține, hotărî să o taie și pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca și cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, și acolo, la umbra unui copaci mare, tăie și rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi ? unde ieși o fată ca soarele de frumoasă, și cu părul de aur.
– Apă ! apă ! strigă ea.
Și el îi dete de bău și o stropi cu apă, și așa scăpă fata cu viață.
Fiul împăratului îi da târcoale, și se tot minuna de frumusețea și de gingășia ei. Apoi o luă de mână și îi zise:
– Soție să-mi fii, și ea primi.
El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel.
El o povățui să se urce în pomul de lângă fântână, și îi zise să-l aștepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu care împărătești și cu călăreți, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este așa departe.
Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, și el se lăsă, apoi se puse în el și se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea și la minunea cum de se lăsase și se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzești, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea.
Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, și o fată de țigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, și, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa:
– Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumusețe ca a mea nu aduce apă.
– Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise măsa, arătându-i coceanul măturei.
Ea se duse și iară se întoarse, ca și întâi, fără ispravă și tot cu astfel de vorbe.
Mă-sa înțelese că acolo nu e lucru curat și îi dete un ac vrăjit să-l ție în păr, și o învăță ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, și o trimise iară.
Țiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus și văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc.
– Suie-mă și pe mine acolo, rogu-te, zise țiganca, uitându-se galeș către zâna frumuseților.
Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe țigancă ca să-i ție de urât, și copaciul se ridică la loc.
Stând ele la vorbă, țiganca se linguși și rugă pe fată, ca de voiește să doarmă nițel, să puie capul în poala ei, și ea îi va căuta în cap.
Fata se înduplecă și se puse cu capul în poala țigancei, și, când era să o fure somnul, țiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur, și începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului.
Atunci țiganca zise:
– Ah ! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o să-mi scapi, îți viu eu ție de hac.
Nu trecu multe zile și iaca și fiul de împărat cu oaste și călăreți și cu care împărătești veni ca s-o ridice; iară țiganca, cum îl văzu, îi zise:
– Da bine, împărate m-ai lăsat să te aștept atâta, încât soarele mi-a ars fețișoara și vântul mi-a bătut perișorul.
Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială și nu-i venea să crează că ea este zâna pe care o lăsase el acolo.
Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, și deci se înduplecă și o luă.
Nu știu cum, nu știu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfârșit, daca nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, și nu știa cum să facă să nu crează tată-său că spunsese minciuni.
Când ajunse la curtea împărătească, le ieși împăratul înainte, și rămase înmărmurit când văzu în loc de zâna frumusețelor, cu fața ca soarele și cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Și măcar că fiul său îl încredința că soarele îi arsese fețișoara și vântul îi bătuse perișorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului și tot amâna cununiile.
