În vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărți de frații săi, se duse, se duse, ca cuvântul din poveste ce d-aci încolo se gătește, și ajunse la orașul unde îl scosese drumul pe care apucase el.
Acolo daca sosi, trase la gazdă la un om al lui Dumnezeu. De câte ori se culca, de atâtea ori găsea câte o pungă cu galbeni la căpătâiul său când se scula.
Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciș și curmeziș tot orașul, văzând tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine și acolo era un ostrov. Iară daca vru a ști ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune.
Seara întrebă pe gazdă și aceasta îi zise:
- Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine.
- Pentru ce ? întrebă flăcăiandrul.
- Pentru că acolo șade o măiastră și oricine merge la dânsa se întoarce capiu. Și apoi nimeni nu poate să meargă să o vază, până ce nu o da două pungi de bani.
- Asta este tot ? Mâine mă duc să o văz, zise el; bani am destui, precum vezi.
Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră.
Se duse deci, dădu două pungi de bani și intră în ostrov. Acolo umblă câtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastra va ieși la fereastra palatului să o vază. Ea ieși, el o văzu și apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară și tot astfel câteva zile d-a rândul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază.
Măiastra băgă de seamă că el venea într-una de câteva zile. "Trebuie să aibă mulți bani", se gândi ea.
Iară daca trimise de-l chemă, îi zise:
- Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipești așa. N-am văzut până acum pe nimeni care să vie la mine în ostrov de atâtea ori una după alta.
- Da, mare și nesfârșită, răspunse flăcăiandrul cu mândrie, ca și puterea cu care o fac.
Cum auzi măiastra aste vorbe, îi puse gând rău. Se luă deci pe lângă dânsul cu șoptele cu momele, viclenindu-l ca să-i afle puterea.
Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei când o văzu dezmierdându-l cu niște cuvinte mai dulci decât mierea. Se înșelă și îi spuse.
Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinei. Ea o luă, apoi îi dete pe bete din ostrov.
Când se dezmetici el și se văzu pirpiricosac, golănel și gonit, cugetă: "Daca nu ți-oi face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face".
Se duse la gazdă și povesti ce i se întâmplase.
- Nu ți-am spus eu, săracul de mine, să nu te duci acolo ? Ce o să te faci acum ?
- Mă voi duce în lume, și ce va vrea Dumnezeu cu mine.
A doua zi plecă și, trecând printr-o pădure, ajunse la marginea unui râu. Acolo dete o colibă de pescar. Îi chiorăia mațele de foame și fu nevoit să se abată.
Pescarul primi să rămână la dânsul să învețe pescuitul.
Într-una din zile, pescarul zise flăcăiandrului:
- Iată eu mă duc la târg cu coșul ăsta de pește. Până una alta, ia și tu halăul (năvodul) ăla, și vezi de-i putea să prinzi vro fâță de pește ca să avem de legumă pentru azi și mâine.
- Las' pe mine, răspunse flăcăiandru.
Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gârlă. Bătu în sus, bătu în jos și pește să prinză, câtuși decât.
Tocmai era să se lase de pescuit, când văzu o mreană.
Mreana fugi, el după ea, până îi veni bine și, aruncând plasa, o încâlci într-însa și o trase la margine.
Văzu el că mreana era cât să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade.
Se puse deci de o curăță de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Când în loc de lapți, ce să vezi ? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, și rămase un fel de covățea mititică de piatră.
- Bună este și asta, zise el, să am cu ce bea apă.
Și îndată și luă oleacă de apă cu dânsa să bea. Când s-o ducă la gură, ea era plină cu galbeni. Se miră de astă întâmplare. Răsturnă banii în poală și mai luă o dată apă ca să bea. Când să aducă la gură, se făcu iară bani.
- Acum, aide la zâna mea măiastră, zise el.
Lăsă și plasă, și pește, și colibă și într-un suflet alergă la gazda lui din oraș. Îi spuse despre norocul ce dase peste el și începu a se găti să meargă la ostrov.
Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărâre a sa. Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. Până una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dânsul covățica de piatră și două pungi pline, și se duse la ostrov.
Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înțelese ea că trebuie să fi dat el cu mâna în foc, și-l chemă la dânsa.
Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii și cu viclenii îl făcu de spuse cum are atâta stare. Și fiindcă flăcăiandrul își pierduse capul cum ajunse lângă dânsa, se lăsă să fie mâglisit (păcălit), și măiastra îi șterse și covățica. Cum se făcu stăpână și pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuță și îl goni cu rușine din ostrov.
Când se văzu iarăși dat afară și înfruntat, nu se putu astâmpăra de necaz, cum de să nu se ție el, ca să nu fie și batjocorit, și cu banii luați.
Plecă iară la gazdă și-i spuse toată șiretenia.
Gazda îl povățui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase să se apuce și el de ceva și să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi.
El nu voi, și plecă în lume.
- Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.
Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, și nu se putea împăca cu gândul că n-o să-și mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă și de mâhnire. Stând el așa și zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească.
Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului niște smochini. Își aduse aminte că nu mâncase de două zile și se duse să facă o gustărică cu nițele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simți că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar.
Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate ? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie și prigonit. Umblând în sus și în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă ? Se căina și se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste niște roșcove. Se apucă să mănânce, căci era lihnit de foame.
Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă și se făcu iară om.
Stătu în loc și se cruci și el de astă minune. Apoi deodată zice:
- Acum ești a mea ! Stăi, măi tu, că ți-o fac eu ție pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost !
Se apucă și umplu sânul de roșcove. Apoi făcu un coșuleț, cum putu, din nuiele de răchită, și culese într-însul smochine, de care mâncase și el.
După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit.
Auzind însă de faima celor doi împărați înțelepți, îi dete un fier ars prin inimă, și-și puse în gând a merge la dânșii să vază, oare n-or fi frații lui ?
Dară până să se pornească către dânșii, se mai duse o dată la ostrov, cu coșulețul de smochine pe mână, și începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu.
Crezând că și în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dânsa, porunci de-i cumpără coșul cu totul. El luă banii și se făcea a se mai plimba prin ostrov.
Măiastra se puse la masă. Când la sfârșitul mesei, după ce mâncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari.
Hâț în sus, hâț în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii.
Atunci flăcăiandrul, prinzându-i, le puse câte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul și îi duse cu dânsul, după ce luă covățica și o băgă în sân; căci inima găinei o mâncase măiastra.
Se duse cu cârdul de măgari la gazda lui.
- Acum să știi că mă duc într-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul și palaturile sunt ale tale. Rămâi sănătos.
- Să ne vedem sănătoși, răspunse gazda, și să auzim de bine. Dară cu turma aia de măgari ce ai să faci ? Ia-ți un argat, care să vază de ei.
Așa și făcu. Tocmi un argat și porni să meargă la frații lui, cu alaiul după dânsul.
Pe când mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întâmplate fratelui lor celui mai mic, și se pregătiră să-l primească cu cinste.
Când ajunse la marginea cetății unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aștepta.
Acesta îi povesti toată întâmplarea cu muma lor și a dascălului, și cum îi pedepsise Dumnezeu.
Plânse fratele cel mic de osânda dumnezeiască ce căzuse peste muma lor, apoi merse de se înfățișă împăratului.
Cum se văzură, se cunoscură și se îmbrățișară.
Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-și puie măgarii, pe care singur îi îngrijea.
Trecu ce trecu și nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăși în oameni.
Într-o zi, la masă, când văzu că frate-său cel mic este cu voie bună, împăratul îi zise:
- Ei, ce ai de gând cu măgarii tăi; destul i-ai pedepsit, iartă-i. Să nu socotești că nu știu tot ce ai pățit. Dară este destul. Mai cu seamă căci știu că se topește inima în tine de dorul ei.
- Adevăr ai grăit, îi răspunse fratele cel mic. Pentru hatârul tău fac tot.
Trimise de aduse măgarii acolo; le dete de mâncară roșcove și îndată se făcură iară oameni.
Toți cei de față rămaseră înmărmuriți când văzură asta minune. Apoi ochii tutulor se ațintiră la măiastra și mărturisiră că așa frumusețe de muiere nici c-au mai văzut, și nici că se mai poate afla în toată lumea.
Ea atunci începu a zice:
- Mai întâi mulțumesc împăratului că s-a înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc.
Apoi, uitându-se la fratele împăratului cel mic, îi zise:
- Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voiești, sunt gata a te lua de bărbat. Iartă-mă pentru neajunsurile ce ți-am făcut.
– Apoi eu ce umblam, păcatele mele, când tot veneam pe la tine, și tu ți-ai bătut joc de mine. Fie că și eu mi-am scos din capete. Sunt gata și eu a te lua de soție, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcășeală.
Se pregătiră și făcură o nuntă d-alea împărăteștile.
Ei nu se mai duseră de acolo. Rămaseră câtetrei frații la un loc.
Trebile împărăției mergeau găitan.
Locuitorii apucau și ei de la acești trei frați când dreptate, când povețe bune și când ajutoruri de bani; și în toată lumea se duse vestea despre ei, cărora li se zicea: La cei trei frați împărați.
Încălecai p-o șea etc.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Petre Ispirescu ai mai putea să citești aici:
