| de PETRE ISPIRESCU - urmare la Cei trei frați împărați (1) -  |
| Cei trei frați împărați (2) |
Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpânu-său, însă pe când era aproape să fie friptă găina desăvârșit, copiii se întoarseră de la biserică, deși nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, și se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănânce.
Cu atâta gingășie se rugară copiii, încât bucătăresei i se făcu milă de dânșii; le dete câte un codru de pâine și, pe lângă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, și celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic.
Copiii mâncară repede și se duseră iarăși la biserică.
Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieși, veni numaidecât să se puie la masă.
Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă și fără inimă. Se cătrăni de ciudă și de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să'nebunească.
Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă și fără inimă. Se cătrăni de ciudă și de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să'nebunească.
Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebând-o cum a făcut de i-a călcat porunca.
Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întâmplase, zicându-i că nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie.
Văzu că nu mai are încotro și se stăpâni, gustă câte ceva din masă, se sculă foarte amărât și se hotărî să poarte sâmbetele copiilor.
Femeia, de unde se aștepta să vază pe dascăl mulțumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atâta de mâhnit. Se duse dară pe lângă dânsul și cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească.
Iară el, care nu-și lua de loc gândul de la găină, îi zise:
- Ai voit să-mi dovedești că-ți sunt drag când te-ai înduplecat și ai dat găina s-o taie și să o frigă. Ca să mă încredințez cu desăvârșire că mă iubești, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ți mai cer.
- Spune, spune mai curând, sufletul meu, numai să se poată. Eu însă sunt gata și la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia.
- Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Și iată de ce: sunt dascăl de atâția mari de ani, și nu mi s-a mai întâmplat ca vreun școlar până acum să-mi fi făcut rușinea ce mi-a făcut copiii tăi. Toată lumea știe că pe copiii tăi îi am mai de aproape decât pe ceilalți; eu mă silesc cu ei să-i învăț câte în lună și în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei; și ei, ce să vezi ? Lasă că fac mișelii și umblă ca dezmeticii pe uliți, de s-a luat lumea de gânduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mănânce și apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură ! Cu ce obraz să mai ies eu în lume ? Cine o să-și mai dea copiii la școala mea ? Și decât să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci ce glăsuiește o zicătoare: decât să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap.
- Ce stai, dascăle, de vorbești ? Apoi la mine nu te mai gândești ? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi niște copilași așa de drăgălași și curați ca mărgăritarul ? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierz copilașii ? Gândește-te, drăguțul sufletului meu, că sunt copiii mei.
- Ori ei, ori eu, răspunse el.
- Bine, ce o să zică bărbatul meu când s-o întoarce? Lumea mă va omorî cu pietre, când va auzi una ca asta.
Dascălul văzu că a cam scrântit-o și o întoarse pe foaia ailaltă.
- Eu nu zic să-i omorâm, ci să-i trimitem deocamdată la un alt oraș; să zici că i-ai trimis pentru învățătură. Nu mai pot, mă înțelegi ? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea, berchea, trei lei perechea.
Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gânduri spurcate.
- Ei bine, daca este așa, mă învoiesc; dară cum să facem ? întrebă femeia.
- Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închidem într-o magazie și mâine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruță și i-oi duce să-i așez la un prieten al meu.
Gândul dascălului era să ia pe copii, să-i ducă în pădure și acolo să-i spintece pe câte unul, unul, și să le scoață dintr-înșii capul, pipota și inima găinei și să le înghiță el.
Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată.
Copiii fură coprinși de frică când se văzură închiși în magazie. Începură să plângă. Cel mijlociu însă zise:
- Fraților, ascultați-mă pe mine, că va fi bine de noi toți. Știți de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei ?
- De ce ? întrebară ceilalți.
- Dascălul a spus minciuni că nu însemna nimic slovele de subt aripa găinei. Și d-aia a stăruit el pe lângă mama de a tăiat găina și s-o mănânce el, ca să se împlinească la dânsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dânsul.
- Adevărat să fie, mai întrebară frații, că însemna ceva acele slove ?
- Mai e vorbă ! răspunse el. Iacă să v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau că: cine va mânca capul găinei, va ajunge împărat.
- Eu împărat ?! zise cel mare, care mâncase capul.
- Așa, răspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va mânca inima găinei, de câte ori se va culca, se va pune la capul lui o pungă cu bănet, unde o va găsi când se va scula.
- Mie să mi se întâmple asta ? întrebă cel mic, care mâncase inima.
- Ție, îi răspunse fratele cel mijlociu. Iară cel ce va mânca pipota găinei se va face năzdrăvan.
- D-aia știi tu năzdrăvăniile astea, strigară frații cel mare și cel mic deodată.
- D-aia, fraților, le răspunse mijlociul. Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim, căci dimonul de dascăl are de gând să ne ia în revărsatul ziorilor, să ne ducă în pădure și să ne omoare.
Se puseră cu toții, sfărâmară fereastra și fugiră. Merseră, merseră, toată noaptea. Când se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărâră să apuce fiecare pe câte un drum și să se ducă unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrățișară, se sărutară, își luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi și se despărțiră.
Merseră ei toată ziua, când înde seară frații cei mari se întâlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Atunci năzdrăvanul zise:
- Pesemne că Dumnezeu vrea să fim tot împreună, daca el ne-a adus aci. Așadară să nu ne despărțim în toată viața noastră. Mai-nainte de aci este un oraș mare. Acolo a murit împăratul și mâine se alege altul: cel ales ai să fii tu.
- Ia lasă vorba aia încolo, măi frate, și nu mă mai face să-mi intre gărgăuni în cap. Mai bine zi: ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mâncat de ieri și cere, sărmana.
Mergând ei, ajunseră la orașul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie față la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu vor găsi nici un loc de mas și îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare și un pat de odihnă.
A doua zi de dimineață se scoală cu toții, se spală, se scutură și pleacă cu bătrânul afară din oraș pe o câmpie întinsă, ca să vază și ei cum se aleg împărații la cetatea aceea.
Bătrânul le spuse că alegerea se face așa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de fețe, îl aruncă în sus, și pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl fac împăratul lor.
Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză și iarbă, de nu se mai putea mișca; și bătrânul cu copiii abia găsiră și ei un colțișor la o parte de unde să se poată uita și ei. N-apucară să se așeze bine și auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ținea ochii țintă în sus.
Aruncându-se porumbelul în văzduh, acesta ocoli pe dasupra lumii și veni de se puse drept pe capul băiatului celui mare.
Fiii de împărați și de boieri, cari veniseră cu gând d-a fi aleși, începură a striga că nu se poate, e greșeală, nu e bun de împărat, și altele, și cerură ca să se facă o a doua încercare.
Se înălță dară porumbelul de a doua oară; și de astă dată, fără nici un ocol, veni și se puse drept pe capul băiatului. Încă o dată strigară fiii boierilor că nu se poate, nu se poate, și cerură a treia cercare. Iară pe băiat îl băgară într-un sac și-l duseră departe de lume.
La a treia înălțare, porumbelul, după ce fâlfâi puțin pe dasupra locului pe unde sta băiatul mai-nainte, își ia zborul și se duse de se puse drept pe sac.
Atunci toată lumea strigă într-o unire că acesta este împăratul lor. Îl scoaseră dară din sac și-l duseră de-l așezară pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor și al strigărilor de bucurie ale mulțimei adunate.
Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întâi hotărî ca frate-său năzdrăvanul și bătrânul ce-i găzduise să fie nelipsiți de lângă dânsul. Și cu ajutorul lui frate-său începu a cârmui împărăția cu înțelepciune și dreptate. Nu trecu mult și vestea se duse în toate ținuturile și în împărățiile vecinilor despre numele lor; iară supușii lor începură a-i numi: cei doi frați împărați cu minte și drepți.
Când auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mânie: căci era un zăcaș de n-avea margini. Vru să-și facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzând însă că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum și se apucă iară de dăscălia lui.
După o bună bucată de timp iată că sosește și tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dânsul bogății după bogății. Când află de fuga copiilor, cât p-aci era să-i vie rău, dară se stăpâni. Cercetă în dreapta și în stânga, și i se spuse toată istoria cum s-a întâmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soția lui și pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl.
Merse deci pe la toate dregătoriile și fu străgănit prin judecăți mai mulți ani, fără să-și dobândească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovați.
Aflând și despre numele cel falnic al celor doi frați împărați, neguțătorul își luă femeia și pe dascăl și se duse să-i judece ei.
Mai-nainte însă de a ajunge ei acolo, fratele împăratului, năzdrăvanul, simțind că are să vie tată-său la judecată, spuse frăține-său, împăratul, și amândoi se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă ca unui părinte bun ce le era.
Când veniră împricinații la înfățișare, ieși înainte fratele împăratului și primi pe negustor la scară, iară când îl duse înaintea împăratului, acesta se sculă de pe tron și l-a întâmpinat cu vorbe bune și supuse.
Negustorul se minună de atâta cinste ce i se făcu și nu știa ce să mai zică; se uita în toate părțile și nu pricepea nimic din cele ce se făceau.
El căuta când la împăratul, când la fratele împăratului, se minuna în sine, dară nu cuteză să zică nimic.
Intrând în cămară și dascălul cu femeia, stătură ca trăsniți de Dumnezeu. Vezi că se știau vinovați de moarte.
După ce se așeză împăratul pe tron, judecata începu.
Neguțătorul își spuse păsul și zice că își pune nădejdea în înțelepciunea împărătească și așteaptă să hotărască împăratul cum îl va lumina Dumnezeu.
Dascălul o mâlcise (amuțise) de tot, iară femeia îndrugă și ea câteva vorbe, aruncând toată vina în spinarea dascălului.
Atunci împăratul întrebă pe negustor că: daca își va vedea copiii, i-ar cunoaște el ?
- Mai e vorbă ? răspunse neguțătorul.
El se uita la amândoi împărații și nu mai cuteză să zică nici bleau.
- Noi suntem, răspunse împăratul.
La aceste cuvinte, femeia și dascălul o sfecliră de tot și tremurau ca varga. Iară neguțătorul, creștea inima într-însul de bucurie că-și găsise copiii.
Împăratul zise că de când el este împărat, așa pricină grea nu mai judecase. Hotărî dară ca toți să cază în genunchi și să roage pe Dumnezeu să le arate dreptatea lui.
Așa și făcură.
Pe când încă se rugau, deodată, dascălul și femeia se făcură stane de piatră.
Împăratul porunci să puie aste stane de piatră de o parte și de alta la scara palatului. Iară negustorul rămase la curtea împărătească.
* * *
Dă clic aici pentru Cei trei frați împărați (3) !
