de Barbu DelavranceaUrmare la Domnul Vucea (3) |
| Domnul Vucea (4) |
Pentru nota "rău" nu dădeai nimic; pentru "binișor": pâne, brânză, măsline; pentru "bine" făceai bogaciul, simitul și plăcinta pe din două; pentru "prea bine", pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci ieșiseră; "eminențele", "eminența mică" (e) și "eminența mare" (E), cu ajutorul băncuțelor și a jumătăților de sfanț.
Generalii arătau monitorilor să învețe "d-aici și până aici"; monitorii, primilor; primii, școlarilor.
De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasă, noi fiind toți cu ochii pironiți în carte, începea să cerceteze notele. Pe "binișor" îi trăgea de urechi, lui "rău" îi trăgea la palmă cu linia lată, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când să făcea foc.
Oh ! Atunci era nespus de rău ! Se scărpina în barbă, repede de nu i să vedeau degetele, și poruncea fără milă:
– Dă-i zece tătarului, dă-i zece !... ha ! tătarul !...zece !... cinci cum o fi și cinci pe dungă !
Generalii trăgeau strașnic. De câte ori auzeam "jart", auzeam și "aoleo" ! Inima noastră, cât puricele, dodată să umfla și ni se poticnea răsuflarea.
Mi-aduc aminte că odată am strâns ban cu ban, din ce-mi da mama, până am făcut o jumătate de sfanț. Două săptămâni nu luasem decât binișor și rău. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palmă, iar în ziua când era să ajung la linia în patru muchi, la "cinci cu o fi și la cinci pe dungă", am dat monitorului o jumătate de sfanț. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminențe mici și eminențe mari.
Domnul Vucea, văzând așa minune, s-a scărpinat în barbă ș-a râs, un râs necăjit.
– Ha, tătarul, vezi, tătarul, când vrea învață tătarul, dă-i trei pe dungă că poate și nu vrea !
Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedră, cu capul rezemat în mâni, coatele pe catedră. Un școlar repezea mâna în sus, cu două degete întinse.
– Ha, ce este ?... S-a întâmplat ceva ?
– E de spus, Domnule Vucea.
– Bine, tătarule... spune, tătarule !
Și începea.
– Un geambaș da la praștie un cal neînvățat; un copil mic, jucându-se și nebăgând de seamă, a intrat în aria calului; calul l-a călcat în picioare și l-a făcut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit și leoarcă de sânge.
Domnul Vucea se cutremura, se îngălbenea și, încheindu-se la haină, zicea:
– Ha... tătar de copil !
Se scula altul și începea.
– Lângă noi au călcat hoții. În casă erau cinci copii. Doi dormeau cu mă-sa și trei cu tat-său... Mi-e frică să mai spui, domnule Vucea...
Vucea, tremurând, întreba:
– Pe copii i-au omorât ?
– La trei le-au tăiat capul cu satârul... celorlalți le-au băgat pumnul pe beregată...
– Oh !... tătarii !... Dar pe mumă ?
– Mumei nu știu ce i-au făcut... ș-au strâns-o de gât cu ștergarul...
– Vezi, tătarii !... Ce i-or fi făcut ?... Ș-au omorât-o blestemații... dar pe bărbat ?
– Pe el l-au jupuit de la tălpi până la creștet, apoi l-a dumicat bucățele și l-au făcut morman în mijlocul casei; în vârful mormanului i-au pus capul cu dinții rânjiți...
– Oh ! Oh !... cu dinții rânjiți !... Pripășel, vin-aici, ticălosule !... Vin-aici !
Pripășel era cățelușul lui creț, de care nu se despărțea.
– Vin-aici ! striga Domnul Vucea, și începea să se plimbe prin clasă.
Și al treilea se scula, că el știe una "mai frumoasă". Apoi venea al patrulea ș-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate.
Suna de ieșire. Rugăciunea. Să mântuia clasa.
Sursa foto
