de Costache Negruzzi
Urmare la Alexandru Lăpușneanul (II.1.)
Alexandru Lăpușneanul (II.2.)
Când intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soții, fiice și surori de domn.
Peste zobonul [1] de stofă aurită, purta un benișel de felendreș [2] albastru blănit cu samur, a căruia mânice atârnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atârna o salbă de multe șiruri de margaritar. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb și sprijinit cu o floare mare de smaragde.
Părul ei, după moda de atuncea, se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerând cu amestecul națiilor străine. Ea însă era tristă și tânjitoare, ca floarea espusă arșiții soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinții săi, privise pre un frate lepădându-și relegea și pre celălalt ucis; și mai întăi hotărâtă de obștie a fi soția lui Jolde (pre care nici îl știa), acum fusese silită de aceeași obștie, care dispoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mâna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-l și supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puțină simțire omenească.
Apropiindu-se, se plecă și-i sărută mîna. Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicînd-o ca pre o pană, o puse pe genunchii săi.
- Ce veste, frumoasa mea doamnă ? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele ? Cine te-au trezit așa de dimineață ?
- Lacrimile jupâneselor văduve care se varsă la ușa mea și care strigă răsplătire la domnul Hristos și la sfânta Născătoare, pentru sângele care verși.
Lăpușneanul, posomorându-se, desfăcu brațele; Ruxanda căzu la picioarele lui.
- O, bunul meu domn ! viteazul meu soț ! urmă ea, destul ! Ajungă atâta sânge vărsat, atâte văduvii, atâța sărimani [3] ! Gândește că măria-ta ești prea puternic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. Ce-ți lipsește măriei-tale ? N-ai cu nime război; țara este liniștită și supusă. Eu, Dumnezeu știe ! cât te iubesc ! și copiii măriei-tale sunt frumoși și tineri. Judecă că după viață este și moarte și că măria-ta ești muritor și ai să dai seamă ! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sângele, ci mai ales ispitești și înfrunți pre Dumnezeu, socotind că făcând biserci îl poți împăca, și…
- Muiere nesocotită ! strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare și mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul[4] din cingătoarea sa; dar îndată, stăpânindu-se, se plecă și, rădicând pre Ruxanda de jos:
- Doamna mea ! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu știu ce se poate întâmpla. Mulțămește sfântului mare mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir, a cărui hram se prăznuiește la biserica ce noi i-am făcut la Pângărați, că ne-au oprit de a face un păcat, aducându-ne aminte că ești mama copiilor noștri.
- De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să intru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului[5] meu și m-au oprit arătându-mi un cap țintuit în poartea curții; „Ai să dai seamă, doamnă ! îmi zise, că lași pre bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații… Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci ! Uită-te !“ și îmi arăta capul sângeros și capul se uita la mine grozav ! Ah ! Stăpâne ! de atunci neîncetat văd capul acela și mi-e tot frică ! Nu pot să mă odihnesc !
- Și ce vrei ? întrebă Lăpușneanul zâmbind.
- Vreau să nu mai verși sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine.
- Îți făgăduiesc că de poimâne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; și mâne îți voi da un leac de frică.
- Cum ? ce vrei să zici ?
- Mâne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine și pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mâne dau masă mare boierilor.
Doamna Ruxanda ieși după ce iarăși îi sărută mîna.
Bărbatul său o pitrecu pînă la ușă.
- Ei ! pus-ai toate la cale ? întrebă el, viind grabnic cătră armașul său, care intrase atunce.
- Tot este gata.
- Dar oare vor veni ?
- Vor veni.
* * *
________
[1] zobonul = Haină lungă, deschisă în față
[2] felendreș = catifea
[3] sărimani = orfani
[4] junghiul = cuțit care slujea spre înjunghierea dușmanului învins
[5] rădvan = caleașcă, trăsură de lux închisă și așezată pe arcuri
