de Ioan Slavici
Urmare la Gura satului (4-5)
VI
 |
| Gura satului (6) |
Peste puținel uitase întâlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte și nu se mai gândea decât la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească.
Îi părea că-i vedea adunându-se grămezi, că aude glumele lor proaste și adeseori îi venea să-și ia pălăria, să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămâie de rușine cu clevetirile sale.
Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mânie pe dânsul. În sfârșit, amândoi erau părtași la aceeași soartă, amândoi deopotrivă dați pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaș și prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetițe.
- Toate sunt bune ! grăi Mihu când Safta îl încunoștiință despre aceasta. Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dânsul ! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbințelile.
"Nu ! își zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă."
Luni dimineață, văzându-l mai deschis, Safta începu a se învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, încât capul și inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială și nu credea că Mihu va voi să audă despre dorințele Martei. De când era încă în leagăn, tata și muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după Toderică, și acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta să-și aleagă alt soț. Când își vedea însă fiica prăpădită și se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioșeze; iară când Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea:
- Marto ! vino, draga mamei, să mergem la el.
- Nu, îi zicea Marta. Nu pot ! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pământului.
Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa și o ruga să nu meargă.
- Mihule ! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ți spun o vorbă.
Mihu dete din cap și intră cu dânsa în casă, apoi se așeză tăcut.
Mihu dete din cap și intră cu dânsa în casă, apoi se așeză tăcut.
- Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritișul Martei nu are să se aleagă nimic.
- Nu știm încă, răspunse Mihu așezat. Să vedem ce zice Cosma.
- Ce zice ? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri ? Se vede că și-a schimbat gândul.
- Nu știi ! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să așteptăm, ca să-și trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare.
- Se vede că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată.
- Nu o mai vrea ? zise Mihu aprinzându-se. Cum ? Ori nu-i pare destulă fată ?
- Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, și Toderică a auzit...
- Ce se vorbește prin sat ? întrebă Mihu albindu-se ca varul.
- Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, liniștește-te ! Nu te-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu știi cum sunt tinerețile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, și Toderică să fi auzit și așa să nu o mai voiască.
- Cum așa ? întrebă Mihu cu ochii mari.
Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze.
Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze.
- Mihule ! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca asta. Se prăpădește, piere, se usucă ! De ieri dimineață nu mai vorbește decât de dânsul; plânge și suspină, încât îmi sfâșie inima.
- Sărmana fată ! zise Mihu înduioșat. Pentru ce nu mi-ați spus mai demult ?
- Nu știam ! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot vorbește despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cât e de voinic, de frumos și de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă așa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc... și nu știu ce-i de făcut... Uite, Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte și nu știu...
- Un cioban ? șopti Mihu răcit în tot trupul.
- Da, un cioban, răspunse Safta.
- Și Marta îl iubește ?
- Da, încât se prăpădește, zise mama plângând.
Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul în pumni și stete câteva clipe tremurând de zguduire.
Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul în pumni și stete câteva clipe tremurând de zguduire.
- Mi-ați mâncat viața ! strigă el după aceea, ridicându-se. Ce să mă fac ? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de râsul și de batjocura lumii ! Unde am ajuns !?
- Mihule ! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-și pe inimă.
- Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite !
El își acoperi fața cu amândouă mâinile, stete puțin în luptă cu sine, apoi se îndreptă și grăi liniștit, dar aspru:
- Adă-mi fata !
- Mihule ! strigă Safta înspăimântată și cu ochii ațintiți asupra feței lui aspre.
- Adă-mi-o ! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toți argații să vadă cum o aduc, îi zise Mihu.
Safta ieși, iară Mihu rămase nemișcat la locul în care se afla.
Peste puțin, Marta, însoțită de mamă-sa, intră cu capul ridicat și cu fața albă, dar liniștită.
Peste puțin, Marta, însoțită de mamă-sa, intră cu capul ridicat și cu fața albă, dar liniștită.
- Marto! zise Mihu înăbușit. Dar ce să-ți zic ? Tu mergi de capul tău ?
- Nu merg, tată ! îi răspunse ea.
- Nu mergi ? dar umbli și vrei să te măriți precum te poartă gândul, grăi Mihu.
- Nu vreau ! răspunse Marta hotărâtă.
- Atunci ce vrei cu acel ticălos ? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roșiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală:
- Taică ! nu zice că e ticălos, căci îți batjocorești fata ! Acele cuvinte erau grăite cu atâta simțire, încât Mihu deodată nu mai știu ce să-i facă, ce să-i zică.
Marta se apropie și se alipi de dânsul, își așeză brațul pe umărul lui, apoi grăi:
- Lasă, taică, nu te supăra ! Nu fi mâhnit ! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaște, i-ai zice să rămâie, atât e de nu știu cum, încât nu se poate să-l vezi și să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi.
- Draga mea copilă ! răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima.
- Dacă socotești, tată, apoi fie și așa ! grăi Marta; după aceea ieși încet din casă, iară Safta ieși din urma ei.
Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul pe cot și rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri mistuitoare. Viața îi era ruptă în doauă, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina și va pierde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferințele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat și aceste suferințe, și nu-l mâhnea decât un singur gând: Ce va zice lumea ? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare din mulțumirile vieții, și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și al bunelor sale fapte.
Într-un târziu, el se ridică, își netezi fruntea, apoi grăi încet și fricos:
- Dar ce-mi pasă de gura satului ! După ce rosti aceste vorbe fața lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun și blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni.
Afară începură să latre câinii. Mihu ieși. Erau Mitrea și Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să șadă, îi întrebă ce gând bun i-a adus la casa lui.
- Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta și la stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-ați avut cu Cosma.
- Nu are pricină, grăi Mihu rece.
- Adică da ! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, și vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Și fiindcă se vorbește prin sat că nu ai fi voitor să-ți dai fata din casă...
- Așa-i ! zise Mihu, ne vine greu să ne despărțim de dânsa.
- Tocmai fiindcă-ți vine greu, urmă Mitrea, și, pe drept vorbind, știm că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre ! dar, fiindcă se vorbește prin sat că nici fata nu ar cam vrea și nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorință, deoarece e singura pe care o ai...
- Așa-i ! zise Mihu mulțumit. Ținem să o vedem fericită.
- Și fiindcă se vorbește prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărât să-ți iei ginere în casă, adică să zidești de alături o casă pentru Marta, și ai fi zis că nu râvnești la bogăția nimănui, căci ai de unde să dai...
- Așa-i ! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puțin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie...
- L-a dat Dumnezeu ! grăi Simion.
- Și fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ți-ar fi cu supărare dacă ți-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător și să rămâneți cu cinste ca mai înainte.
Mihu stătea tulburat înaintea oaspeților săi.
- Așa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înțeleg cuvintele despre măritișul fetei mele.
- Vere Mihule ! grăi Simion așezat și cam aspru. Să-mi ierți vorba, dar ne ești cu supărare când vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului ! satul nu e pustiu, și este pe ici, pe colo câte un om care știe ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îți laudă dărnicia și spun cât de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voiești acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma.
- Ferească Dumnezeu ! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbește mai mult decât este adevărat, și despre măritișul fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; aceasta vă rog să le-o spuneți tuturora.
- Dar a fost vorba, zise Mitrea.
- Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, așa, în treacăt, a fost; și dacă ni s-a potrivi flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu !
- Te înțelegem acum ! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încât să-i fie satului cinste de dânsul.
- Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar așa se zice prin sat.
- Eu îl cunosc, grăi iarăși Simion, și ți-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la unul, când la cellalt și nu știa ce să le mai zică. El le dete mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-și mai dădea seama despre cele ce face ori zice.
Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea și Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă și începu să umble nedumerit în sus și-n jos. Se simțea cu totul alt om.
"Miron ! își zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbește prin sat că aș fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aș fi hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc oamenii ?... Dar adică pentru ce să nu fie cu putință... Hm ! Cum zice Marta: poate că dacă l-aș cunoaște, aș judeca și eu altfel. Se-nțelege c-am fost cam pripit."
Și acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul său cum meșterii lucrează la casă, cum el însuși împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în brațe și auzea cum oamenii își zic: "Se vede că o durează pentru Marta". Îi părea că aude cum nepoții își povestesc: "Așa și așa era pe vremea când Mihu își luase ginere și-i zidise o casă".
Era un farmec nespus în toate aceste.
Mihu plecă spre ușă, dar când era să deschidă, se opri și zise: "Nu ! Nu încă ! să nu mă pripesc ! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredințez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei".
Mihu plecă spre ușă, dar când era să deschidă, se opri și zise: "Nu ! Nu încă ! să nu mă pripesc ! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredințez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei".
Iarăși începu să umble prin casă și să-și cumpănească gândurile.
Deodată fața lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, și sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui !"
Deodată fața lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, și sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui !"
"Nu ! își zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămâie fată mare !"
