de Emil Gârleanu
Urmare la Nucul lui Odobac (13)
Oamenii luară fiecare coase, topoare, unul făcu un șumuioc de paie, îl vârî în păcură și-i dădu foc și, cu el în frunte, potera înjghebată porni spre dealul nucului, aruncând lumini fugare spre cuprinsul satului, în care câinii neliniștiți urlau. Cu cât se apropiau mai mult de copac, cu atât oamenii simțeau mai tare miasmele care le loviseră mirosul ziua, în vremea jocului. Aproape de tot era de nesuferit.
Câțiva traseră focuri de pușcă în frunzișul copacului, apoi cei mai tari de fire intrară sub ramurile lui, dar, repede, se traseră înapoi, amețiți de mirosul stârvurilor zăcute în țărâna umedă. Atunci unul hotărî:
Câțiva traseră focuri de pușcă în frunzișul copacului, apoi cei mai tari de fire intrară sub ramurile lui, dar, repede, se traseră înapoi, amețiți de mirosul stârvurilor zăcute în țărâna umedă. Atunci unul hotărî:
- Milcea, chiar de-a fi fost pe-aici, și-a văzut el de treabă... Da' și sălașul hoției și mirosul jivinilor a rămas... Oameni buni, mâine tăiem nucul, că nu-i de chip.
Răspunseră cu toții:
- Să-l tăiem ! Să-l tăiem !
Și coborâră dealul, sfătuindu-se ca, a doua zi, dis-de-dimineață, în zori, să vie cu ferăstraie și topoare la Mitrea și, de acolo, să se suie să taie copacul.
Dar mai întâi veniră la Mitrea acasă. Începuse să plouă cu găleata și se stârnise un vânt strașnic. Câțiva oameni intrară în tindă, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat de la o femeie la alta, pe când câteva babe și crâșmărița o descântau. Ruja ținea o gură, vorbea într-aiurea:
- Nucul... ia ! nucul !
Și iar tăceau cu toții, și până acolo ajungea de pe deal foșnetul mânios al copacului! Femeia prindea iar să se zvârcole:
- Ia ! nucul... nucul !
Mitrea veni în tindă. Unul îi zise:
- Mâine să tăiem nucul, Mitrule.
Și el se grăbi, bucuros:
- Mâine, mâine în zori; până n-o băga de seamă moșul.
Oamenii plecară. Ploaia mai încetase; Mitrea ațipi o clipă. Lângă Ruja rămăsese numai crâșmărița. Într-un rând se plecă deasupra feței zâmbitoare a Rujei și-i suflă:
- Mâine-l taie.
Ruja dezlipi buzele și privi aprins, apoi șopti:
- Mitrea ?
- Doarme.
- Surul...
- Ei ?
- E-al dumitale.
Numai preotul Năstase își luă umbrela, așa ruptă cum era, și plecă cu ea spre casele moșneagului, cum făcea de câte ori auzea o veste. Odobac urmărise de pe prispă pe cei ce se duseseră să caute haiducul.
- Ai văzut, moșule ?
- Da, sfinția-ta.
- Știi ce-au hotărât ? Mâine taie nucul... Eu nu-i mai pot opri.
- Bine, sfinția-ta... Bei un vin ?
Moșneagul turnă două păhăruțe de vin, apoi preotul se sculă. Odobac îi sărută mâna și, când plecă, îl rugă:
- Blagoslovește, sfinția-ta, c-a venit, precum vezi, ziua de apoi.
