de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetita munților - ep.29
 |
| Heidi, fetița munților (30) |
Capitolul XV. Răsplata (1)
A doua zi, doctorul urca pe potecă, însoțit de Peter, încercând să schimbe din când în când cu el o vorbă, dar sfielnicul păstor abia se încumeta să răspundă la întrebările lui binevoitoare.
Ajunseră într-o tăcere desăvârșită la cabană, unde Heidi îi aștepta de mult cu Fulg-de-nea și Pestrița, toate trei înveselite de primele raze ale soarelui.
Peter o întrebă pe Heidi, ca de obicei:
- Azi vii cu mine ?
- Azi, da, îi răspunse ea, dar numai dacă urcă și domnul doctor cu noi.
Ciobănașul se uită la doctor pieziș, cu o privire neîncurajatoare.
În clipa aceea, bunicul ieși din cabană și, după ce le dădu binețea cuvenită, îi înmână lui Peter sacul cu merinde. Acesta simți desaga mai grea ca de obicei și, într-o clipită, fața i se lumină de un zâmbet fericit. ”Va să zică, o să fim trei”, își spuse în sinea lui. Și, într-adevăr, încredințat că doctorul avea să se țină de făgăduiala de a veni, bunicul mai pregătise o porție de mâncare, la care adăugase și o bucată zdravănă de carne uscată.
În clipa aceea, bunicul ieși din cabană și, după ce le dădu binețea cuvenită, îi înmână lui Peter sacul cu merinde. Acesta simți desaga mai grea ca de obicei și, într-o clipită, fața i se lumină de un zâmbet fericit. ”Va să zică, o să fim trei”, își spuse în sinea lui. Și, într-adevăr, încredințat că doctorul avea să se țină de făgăduiala de a veni, bunicul mai pregătise o porție de mâncare, la care adăugase și o bucată zdravănă de carne uscată.
Își luară deci rămas bun și cei trei începură să urce cu turma spre piscurile înalte. Pe drum, Heidi îi povesti doctorului tot ce știa despre capre, despre flori și despre stânci, despre păsări și ghețari. Și așa ajunseră la pășune fără să-și dea seama.
Soarele îmbrățișa cu razele sale aprinse ghețarul Falkniss, ce-și înălța culmile spre azurul limpede al cerului. O adiere blândă făcea să se înfioare ultimele floricele albastre și trandafirii ce mai smălțuiau pajiștea în acest început de toamnă. Sus de tot, vulturul se rotea maiestuos, cu aripile întinse, în tăcere.
Heidi se desfăta privind totul și, din când în când, se uita spre bunul ei prieten, doctorul, care nici el nu se mai sătura admirând acele splendori. La un moment dat îi spuse fetiței:
- Ai avut dreptate, Heidi, aici la voi totul e nespus de frumos, dar un om care vine cu sufletul întristat nu se poate bucura de asemenea minunății.
- Numai la Frankfurt are omul sufletul întristat, se grăbi să-i răspundă Heidi. Aici, omul uită de necazuri.
- Și dacă nu uită, ce crezi că ar putea să-l ajute ?
- Încrederea în Dumnezeu.
- S-ar putea, dar eu nu cred decât în oameni. Nu socotești că încrederea în oameni ajută mai mult decât orice ?
- Da, înțeleg și vă dau dreptate. Omul își poate găsi liniștea numai între oameni. Acum abia încep să înțeleg mai bine povestea fiului plecat de acasă...
- O știi ? întrebă doctorul cu mirare.
- Cum să nu ? răspunse Heidi și începu să spună povestea, pe care o învățase pe dinafară din cartea căpătată la Frankfurt de la bunica.
Când termină, doctorul îi zâmbi și îi spuse:
- Bravo, ești o fetiță isteață ! Povestea e foarte frumoasă, iar tu o spui dumnezeiește !
