de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița muntilor - ep.27
 |
| Heidi, fetița munților (28) |
Capitolul XIV. La cabană sosește un singur oaspete (1)
Zorile făceau să sclipească piscurile cu lumina lor roșietică- portocalie, iar adierea proaspătă a vântului de dimineață se strecura ușor printre crengile bătrânilor brazi din preajma cabanei.
Heidi se trezi brusc din somnul ei adânc. Sări iute din patul ei de fân și mai-mai să uite să se spele și să se îmbrace, atât era de nerăbdătoare să se vadă sub brazii ei dragi. Numai că la Frankfurt învățase că o fetiță cuminte trebuie să fie întotdeauna curată și îngrijită. Se spălă deci în grabă, și, după ce trase pe ea o rochiță ușoară, coborî la iuțeală scărița.
Patul bunicului era strâns, iar pe bunic, ia-l de unde nu-i. Se repezi deci afară și-l găsi, ca în fiecare dimineață, în fașa cabanei, cercetând cerul de la un capăt la altul, spre a-și da seama cum va fi vremea în această zi.
- Bună dimineața bunicule ! Ce zi frumoasă și ce senin e cerul ! izbucni Heidi, repezindu-se în brațele bunicului.
- Bună dimineața, copila mea ! răspunse bătrânul, strângând-o cu putere la pieptul său. Du-te, că eu mai am niște treburi.
Bunicul intră în staul să mulgă caprele, apoi le perie și le spălă cu toată grija. Le scoase după aceea pe pajiștea verde din fața cabanei. La scurt timp, de jos, de pe potecă, se auzi un fluierat prelung și apoi pe pajiște se ivi întreaga turmă, apoi apăru și Peter. Acesta o întrebă pe Heidi cam supărat:
- Nici azi nu vii cu mine ?
- Nu, Peter, nu pot. În orice clipă pot sosi prietenii mei de la Frankfurt și trebuie să fiu aici.
- Povestea asta am mai auzit-o de o sută de ori, mormăi Peter, morocănos.
- Și-ai s-o mai auzi, răspunse Heidi cu hotărâre în glas. Nu crezi că trebuie să fiu aici când îmi sosesc oaspeții ?
- La urma urmei, ar putea să-i primească foarte bine și bunicul, spuse ciobănașul cu încăpățânare.
Fără să mai zăbovească, Peter pocni din bici și, în aceeași clipă, caprele o rupseră la fugă pe potecă în sus, urmate îndeaproape de aprigul lor păstor.
Heidi se urcă în dormitorul ei și își făcu patul cu multă grijă, așa cum se deprinsese la Frankfurt. După ce se încredință că e făcut fără cusur, coborî în odaia mare și se apucă să strângă și să deretice de zor, ștergând praful și punând toate lucrurile la locul lor. Apoi luă o cârpă și frecă masa până când o făcu să strălucească lună. De câte ori o vedea bunicul trebăluind așa, se uita la ea plin de mulțumire și spunea:
- Nu degeaba a fost nepoata mea în străinătate. De când s-a întors, totul lucește la noi de curățenie, de parcă în fiecare zi ar fi duminică.
De fiecare dată după plecarea lui Peter, Heidi și bunicul se așezau și luau împreună gustarea de dimineață, apoi Heidi își vedea mai departe de micile ei treburi.
Când vremea era frumoasă, razele de soare se strecurau în cabană prin fereastra deschisă și o ademeneau afară pe Heidi. Azi soarele strălucea parcă mai tare ca oricând. Heidi se așeză pe iarbă să admire frumusețea neîntrecută a împrejurimilor, când, deodată, strigă:
- Bunicule, bunicule, vino repede !
Speriat că i s-a întâmplat ceva copilului, bătrânul porni numaidecât într-acolo, dar, când se apropie de cabană, o zări pe Heidi gonind la vale. fetița striga în gura mare ”Au venit ! Au venit ! Doctorul a luat-o înainte, îndată o să apară și ceilalți !”
Când ajunse la musafir, Heidi îi spuse:
- Bună ziua, domnule, doctor ! Bine ați venit !
După ce îi strânse mâna cu toată căldura, se grăbi să adauge:
- Vă mulțumesc încă o dată pentru tot !
- Bună ziua, fetițo, și bine te-am găsit, îi răspunse doctorul zâmbind. Dar nu înțeleg pentru ce îmi mulțumești...
- Pentru că numai datorită dumneavoastră am putut să mă întorc la bunicul meu.
