PĂZITOAREA DE GÂȘTE (4)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Urmare la Păzitoarea de gâște (3)

De îndată ce împărăteasa fu numai cu el, începu să plângă amarnic şi-i spuse:

– La ce bun toate onorurile şi strălucirea care mă înconjoară, dacă-n fiecare dimineaţă mă trezesc cu inima grea şi plină de durere? Am avut trei fiice, iar cea mai tânăra era atât de frumoasă, că toată lumea o privea ca pe o minune nemaivăzută.
Era albă ca zăpada, roşie ca mărul pârguit, iar părul îi strălucea ca razele de soare. Când se întâmpla să plângă, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai mărgăritare şi nestemate. Şi ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împăratul trimise să le cheme pe tustrele fetele să se înfăţişeze măriei-sale, de faţă cu toată curtea. Ar fi trebuit să fii acolo, ca să fi văzut ce ochi au căscat cu toţii când a intrat cea mai tânără: părea c-a răsărit soarele! Şi împăratul grăi:

- Fiicele mele, nu ştiu când îmi va suna ceasul din urmă şi de aia vreau să hotărăsc astăzi ce o să primească fiecare dintre voi după moartea mea! Ştiu că toate mă iubiţi, dar aceleia care mă iubeşte cel mai mult i se cuvine, pe drept, partea cea mai însemnată a împărăţiei.

Atunci fiecare dintre fete îi spuse că ea îl iubeşte cel mai mult.

– Prea vă pripiţi cu răspunsul! grăi împăratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, să-mi spună cum mă iubeşte? După asta o să-mi dau seama singur care dintre voi nutreşte faţă de mine cele mai alese sentimente.

Şi atunci spuse fata cea mare:
– Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zahărul cel mai dulce!

Iar a doua zise aşa:

– Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasă!

Vezi însă că mezina tăcea chitic.

Atunci măria-sa o întrebă:

– Da’ tu, copila mea dragă, ia spune-mi: cât de mult mă iubeşti?

– Nu ştiu! răspunse fata. Dragostea ce ţi-o port n-o pot asemui cu vreun lucru!

Dar împăratul nu se mulţumi cu răspunsul domniţei, ci stărui ca fata să-i arate negreşit cât de mult îl iubea. Şi-ntr-un sfârşit, ea spuse:

– Oricât de bună ar fi o mâncare, de nu-i sărată, nu-mi face nicio plăcere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, aşa cum iubesc sarea-n bucate!

Când auzi împăratul vorbele fetei, se mânie foarte tare şi spuse cu năduf:

– Dacă doar atât mă iubeşti, cât sarea, apoi tot cu sare îţi va fi răsplătită şi dragostea!

Apoi îşi împărţi împărăţia între cele două fete mai mari, iar mezinei îi legă de spate un sac plin cu sare, şi o alungă de la palat. Doi slujitori fură nevoiţi s-o însoţească până-n adâncul unei păduri sălbatice. Ne-am rugat cu toţii de măria-sa să se îndure şi s-o ierte, dar n-a fost chip să-l îmblânzim.

Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a plâns fata când a fost obligată să ne părăsească… Şi tot drumul l-a presărat cu mărgăritare câte i-au curs şiroaie din ochi.

Puţin după asta, împăratului i-a părut tare rău că şi-a pe­depsit fiica atât de crâncen, şi a trimis slujitorii s-o caute pe biata copilă în toată pădurea, dar nimeni n-a mai putut s-o găsească. Când mă gândesc c-au sfâşiat-o fiarele sălbatice, nu mai ştiu ce să fac de mâhnire…

Câteodată mă mângâi cu nădejdea că mai e încă-n viaţă, că s-a aciuat în vreo peşteră sau că a găsit adapost la niscaiva oameni milostivi. Când am deschis sipețelul dumitale de smarald şi-am găsit înăuntru un mărgăritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ţi poti da seama cât de mult mi s-a tulburat inima şi mi-a sângerat! Parcă aş fi văzut-o iarăşi în faţă, vărsând lacrimi amare că trebuie să plece! Spune-mi, cum ai ajuns în stăpânirea acestui sipeţel?

* * * 

Urmează Păzitoarea de gâște (5)