de ALEXANDRU DAVILA
ACTUL III
Scena reprezintă odaia lui Mircea, în casa lui. În fund, la stânga, o fereastră adâncă în ogivă bizantină, cu pervaz în coloane de marmoră, şi despărţită în două printr-o coloană, în planul al doilea, pe peretele din stânga, o icoană mare cu iconostas şi epitrafil mascând o uşă secretă. La dreapta, în fund, uşa odăii, în faţă, către stânga, un jeţ, către dreapta o masă, scaune etc.
Scena I
MIRCEA, PALA
(E apusul soarelui. Mircea şade pe un jeţ, lângă masă, cu capul în mâini. Pala şade pe răzămătoarea ferestrei. El are de gât o lăută.)
PALA
MIRCEA
(fără a mişca)
Ce?
Ce?
PALA
Stăpâne, a-nserat. Cu blânda noapte,
Se strecoară-n orice suflet ale mângâierii şoapte;
Singur, sufletu-ţi respinge, restihnit de-amar şi chin,
Roua răcoroasă-a nopţii, alinarea din senin.
Vin-aci, lângă fereastră. Uite: dincolo de zare,
Unde se loveşte cerul cu pământul în hotare,
Din ce-a fost o zi întreagă, mai măreţ, mai lucitor.
Dintr-un soare, ce rămâne? Mohorâtul unui nor
După-o clipă de-ntristare firea-şi uită mândrul astru;
Stele mii răsar cu-ncetul, ochi ai cerului albastru.
Şi spun lumii că sunt toate cum sunt aştrii trecători:
Ce se stinge-n murgul serii re'nviază către zori.
Fă şi tu cum face firea, întristarea ţi-o curmează;
Sufletul în noi e soare: de se stinge, re'nviază.
Se strecoară-n orice suflet ale mângâierii şoapte;
Singur, sufletu-ţi respinge, restihnit de-amar şi chin,
Roua răcoroasă-a nopţii, alinarea din senin.
Vin-aci, lângă fereastră. Uite: dincolo de zare,
Unde se loveşte cerul cu pământul în hotare,
Din ce-a fost o zi întreagă, mai măreţ, mai lucitor.
Dintr-un soare, ce rămâne? Mohorâtul unui nor
După-o clipă de-ntristare firea-şi uită mândrul astru;
Stele mii răsar cu-ncetul, ochi ai cerului albastru.
Şi spun lumii că sunt toate cum sunt aştrii trecători:
Ce se stinge-n murgul serii re'nviază către zori.
Fă şi tu cum face firea, întristarea ţi-o curmează;
Sufletul în noi e soare: de se stinge, re'nviază.
MIRCEA
E rănit, al meu, de moarte. Cu-o scânteie l-au aprins
Licăriri amăgitoare, cu-o suflare mi l-au stins.
M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire,
Şi m-au prăbuşit în sorburi de-ntuneric şi-amăgire,
Deşteptându-mă deodată din al fericirii somn,
Au trezit în mine-o râvnă ne'mpăcată: a fi Domn!
A domni, a fi puternic de-o putere uimitoare;
A privi o lume-ntreagă jos, departe, sub picioare;
A fi omul fără seamăn într-o ţară şi-un popor;
A fi sufletul, şi gândul, şi voinţa tutulor;
A meni orice mărire, a porni orice ispravă;
A fi dătător de lege, şi de datini, şi de slavă;
A nu fi robit de nimeni şi pe toţi a-i stăpâni;
A voi, a putea toate, a fi totul... a domni!...
Domn! Domn! Înţelegi?... Ce groaznic muşcă râvna de mărire!...
Eram vrednic de-aşa râvnă, vrednic de aşa menire.
Oh! Cu Anca mea iubită cât am fost de fericit!
Dar mi-au luat-o, mi-au răpit-o, şi deodată-au vestejit
Floarea sufletului tânăr ce-nflorea la-al slavei soare
Şi se răcorea cu roua dragostei, sărmana floare!
Dibuind păşesc acuma de-al orbirii sorb cuprins:
Steaua dragostei şi-al slavei soare de pe cer s-au stins,
Călăuze! Călăuze!...
(El cade cu capul pe mâini, înecat de plâns.)
Licăriri amăgitoare, cu-o suflare mi l-au stins.
M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire,
Şi m-au prăbuşit în sorburi de-ntuneric şi-amăgire,
Deşteptându-mă deodată din al fericirii somn,
Au trezit în mine-o râvnă ne'mpăcată: a fi Domn!
A domni, a fi puternic de-o putere uimitoare;
A privi o lume-ntreagă jos, departe, sub picioare;
A fi omul fără seamăn într-o ţară şi-un popor;
A fi sufletul, şi gândul, şi voinţa tutulor;
A meni orice mărire, a porni orice ispravă;
A fi dătător de lege, şi de datini, şi de slavă;
A nu fi robit de nimeni şi pe toţi a-i stăpâni;
A voi, a putea toate, a fi totul... a domni!...
Domn! Domn! Înţelegi?... Ce groaznic muşcă râvna de mărire!...
Eram vrednic de-aşa râvnă, vrednic de aşa menire.
Oh! Cu Anca mea iubită cât am fost de fericit!
Dar mi-au luat-o, mi-au răpit-o, şi deodată-au vestejit
Floarea sufletului tânăr ce-nflorea la-al slavei soare
Şi se răcorea cu roua dragostei, sărmana floare!
Dibuind păşesc acuma de-al orbirii sorb cuprins:
Steaua dragostei şi-al slavei soare de pe cer s-au stins,
Călăuze! Călăuze!...
(El cade cu capul pe mâini, înecat de plâns.)
PALA
Aibi nădejde. După ploaie
Mult mai limpede-i seninul, stelele mult mai vioaie;
Şi luceafărul, ce-acuma ţi s-ascunde sub un nor,
Poate răsări, pe cerul limpezit, mai lucitor.
Fii bărbat. Domniţa Anca te iubeşte. Cine ştie,
Dacă frământări de-acestea nu-s izvor de bucurie?
Mult mai limpede-i seninul, stelele mult mai vioaie;
Şi luceafărul, ce-acuma ţi s-ascunde sub un nor,
Poate răsări, pe cerul limpezit, mai lucitor.
Fii bărbat. Domniţa Anca te iubeşte. Cine ştie,
Dacă frământări de-acestea nu-s izvor de bucurie?
MIRCEA
Oh! de-ar fi!
PALA
Cu vremea, poate, Vodă se va-ndupleca...
MIRCEA
(tresărind)
Vodă!... Îl urăsc pe Vodă ce nu ştie ridica
Pururea tăcuta-i voce, pururea smerita-i frunte
Decât către cei cucernici ce nu cată să-l înfrunte.
Îl urăsc pe Vodă!... Şi, deoarece mi-a-nveninat
— Cu făţarnica-i sfidare de-a fi domn încoronat —
Cuget, inimă şi râvnă, vreau putere, vreau mărire!
Da, oricum, prin orice mijloc, prin trădări, prin răzvrătire,
Vreau domnia, da, oriunde; vreau coroana, pe-a oricui
Vodă sprijinind pe Laţcu, vreau de-acum coroana lui.
Vodă!... Îl urăsc pe Vodă ce nu ştie ridica
Pururea tăcuta-i voce, pururea smerita-i frunte
Decât către cei cucernici ce nu cată să-l înfrunte.
Îl urăsc pe Vodă!... Şi, deoarece mi-a-nveninat
— Cu făţarnica-i sfidare de-a fi domn încoronat —
Cuget, inimă şi râvnă, vreau putere, vreau mărire!
Da, oricum, prin orice mijloc, prin trădări, prin răzvrătire,
Vreau domnia, da, oriunde; vreau coroana, pe-a oricui
Vodă sprijinind pe Laţcu, vreau de-acum coroana lui.
PALA
(după o tăcere)
Fie. Sunt al tău, stăpâne. Fă ce vei voi cu mine;
Ţi-s dator cu viaţa; numai ea mă va plăti de tine.
(Dă-n genunchi şi sărută mâna lui Mircea, care îi zâmbeşte dureros. Dar uşa secretă, din stânga se deschide-ncet. Anca se arată, priveşte un moment în cameră, apoi se coboară în scenă.)
Fie. Sunt al tău, stăpâne. Fă ce vei voi cu mine;
Ţi-s dator cu viaţa; numai ea mă va plăti de tine.
(Dă-n genunchi şi sărută mâna lui Mircea, care îi zâmbeşte dureros. Dar uşa secretă, din stânga se deschide-ncet. Anca se arată, priveşte un moment în cameră, apoi se coboară în scenă.)
Scena II
ANCA
Mircea!
MIRCEA
(tresărind)
Anco!
Anco!
(El aleargă la dânsa şi o ia în brate. Pala se duce de se aşează iarăşi la fereastră.)
ANCA
(îmbrătişată)
Da, iubite, strânge-mă la piept, că sunt
Rătăcită de durere şi că groaznicul pământ
Mi-e pustiu, şi că mi-e frică, fulg uşor furat de duhuri,
Vai! să n-am de ce mă prinde, bântuită prin văzduhuri,
Dar te aflu, simt în tine reazămul obişnuit,
Şi, ca iedera, mă mlădii pe stejarul meu trăsnit.
Da, iubite, strânge-mă la piept, că sunt
Rătăcită de durere şi că groaznicul pământ
Mi-e pustiu, şi că mi-e frică, fulg uşor furat de duhuri,
Vai! să n-am de ce mă prinde, bântuită prin văzduhuri,
Dar te aflu, simt în tine reazămul obişnuit,
Şi, ca iedera, mă mlădii pe stejarul meu trăsnit.
MIRCEA
Anca mea!
(O aşează pe jeţul din stânga şi se îngenunche la picioarele ei.)
(O aşează pe jeţul din stânga şi se îngenunche la picioarele ei.)
ANCA
(dezmierdându-l)
Oh! dragă Mirceo, ne fu dat de sus cu bine
Inimile noastre pururi una pe-alta să se-aline.
Sunt a ta pe-ntotdeauna!
Oh! dragă Mirceo, ne fu dat de sus cu bine
Inimile noastre pururi una pe-alta să se-aline.
Sunt a ta pe-ntotdeauna!
MIRCEA
Anca mea!
ANCA
Să ne iubim
Toată viata!
Toată viata!
MIRCEA
(în extaz)
Da!
(O lungă tăcere. Dar un gând străbate mintea lui Mircea.)
Dar Vodă!
Da!
(O lungă tăcere. Dar un gând străbate mintea lui Mircea.)
Dar Vodă!
ANCA
Ce ne pasă!
(Mircea s-a despărtit de Anca, pornit pe gânduri. Ea se scoală, îl urmează, se alipeşte de el.)
Să fugim!...
Vino... Vom fugi departe, toată noaptea, orişiunde,
Până când în codrii tainici dragostea ne-o vom ascunde!...
Vino?...
(Mircea s-a despărtit de Anca, pornit pe gânduri. Ea se scoală, îl urmează, se alipeşte de el.)
Să fugim!...
Vino... Vom fugi departe, toată noaptea, orişiunde,
Până când în codrii tainici dragostea ne-o vom ascunde!...
Vino?...
MIRCEA
(aparte, luptând)
Doamne sfinte!
Doamne sfinte!
ANCA
Vino, vino să fugim de-aci...
Vino!
Vino!
MIRCEA
(dezbărându-se de ea)
Anco! taci!... că mintea-ncepe-a mi se rătăci!...
Simt că se ridică-n mine nu ştiu ce străveche zgură;
Peste lacu-mi de iubire a plouat potop de ură:
Şi vârtejul - ce chiar astăzi pe-amândoi ne-a-mpresurat -
Lacul limpede şi-albastru până-n fund l-a turburat;
Simt în mine o nevoie, simt un dor de răzbunare
Împotriva-acelui suflet, fără nici-o milă, care
Mi l-a chinuit, Ancuţă, mi l-a pălmuit pe-al meu.
(El cade pe jeţul de lângă masă, cu capul în mâini.)
Anco! taci!... că mintea-ncepe-a mi se rătăci!...
Simt că se ridică-n mine nu ştiu ce străveche zgură;
Peste lacu-mi de iubire a plouat potop de ură:
Şi vârtejul - ce chiar astăzi pe-amândoi ne-a-mpresurat -
Lacul limpede şi-albastru până-n fund l-a turburat;
Simt în mine o nevoie, simt un dor de răzbunare
Împotriva-acelui suflet, fără nici-o milă, care
Mi l-a chinuit, Ancuţă, mi l-a pălmuit pe-al meu.
(El cade pe jeţul de lângă masă, cu capul în mâini.)
ANCA
(dezmierdându-l)
Mirceo, uită!...
Mirceo, uită!...
MIRCEA
(depărtând-o)
Ah! ce-ar zice curtea, lumea, dacă eu,
Basarab, primind în faţă aşa groaznică dosadă,
D-o cumplită zăcăşeală lumii-ntregi n-aş da dovadă!...
Oh! s-ar zice că nu-s vrednic de-al meu nume, de-al meu neam!...
Vreau o răzbunare, Anco! - cum o fi - dar o s-o am.
Ah! ce-ar zice curtea, lumea, dacă eu,
Basarab, primind în faţă aşa groaznică dosadă,
D-o cumplită zăcăşeală lumii-ntregi n-aş da dovadă!...
Oh! s-ar zice că nu-s vrednic de-al meu nume, de-al meu neam!...
Vreau o răzbunare, Anco! - cum o fi - dar o s-o am.
ANCA
(gingaşă din voinţă)
Cum o fi?... Iubite, uite, răzbunarea eu ţi-oi da-o:
Vodă Vlad nu-ţi învoieşte de soţie pe-Anca? Ia-o.
Ţi-e alături, te iubeşte, chiar în ciuda lui te vrea;
Ia-o, şi-ţi iei totodată răzbunarea ta cu ea.
Nu-i aşa?
Cum o fi?... Iubite, uite, răzbunarea eu ţi-oi da-o:
Vodă Vlad nu-ţi învoieşte de soţie pe-Anca? Ia-o.
Ţi-e alături, te iubeşte, chiar în ciuda lui te vrea;
Ia-o, şi-ţi iei totodată răzbunarea ta cu ea.
Nu-i aşa?
MIRCEA
Oh! Anco! Anco!
ANCA
Lasă-ţi inima, iubite,
Să vorbească tare-n sfatul gândurilor înăsprite;
Să rostească dânsa vorba cea din urmă.
Să vorbească tare-n sfatul gândurilor înăsprite;
Să rostească dânsa vorba cea din urmă.
MIRCEA
Nu! Nu vreau
Sub ascuns să-mi iau soţia ce-s în drept, făţiş, s-o iau.
Sub ascuns să-mi iau soţia ce-s în drept, făţiş, s-o iau.
ANCA
Vai!
MIRCEA
M-aş învoi-ndeobşte, însumi eu, cu-aşa ruşine!
Însumi eu mi-aş face-o singur, de-aş primi să fug cu tine.
Însumi eu mi-aş face-o singur, de-aş primi să fug cu tine.
ANCA
Mirceo, vai!...
MIRCEA
Nu! Nu! copilă. De-aşa scârbă m-oi feri,
Nu te dă, de voie bună Vodă?... Te voi cuceri!
Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi eşti dată!
Nu! Nu vreau. Această faptă pe-amândoi ar fi o pată.
Nu te dă, de voie bună Vodă?... Te voi cuceri!
Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi eşti dată!
Nu! Nu vreau. Această faptă pe-amândoi ar fi o pată.
ANCA
(îngenunchind lângă jeţ)
Mirceo! fie-ţi milă...
Mirceo! fie-ţi milă...
MIRCEA
(zdruncinat)
Anco, taci!...
Anco, taci!...
ANCA
Oh! nu mă mai iubeşti?
MIRCEA
(luându-i mâinile şi atrăgând-o)
Cum ai zis? Eu...
Cum ai zis? Eu...
ANCA
Mi-a spus Costea; altele de-acum râvneşti!..
MIRCEA
Taci! oh! taci!... Nu căta vină într-o răzvrătire dreaptă.
ANCA
Nu mă mai iubeşti!...
MIRCEA
(lăsând-o de mâini)
Oh! Doamne!
(El îşi ascunde capul în mâini. Anca zace plecată pe braţul jeţului şi plânge. O tăcere. Deodată, Pala, care i-a privit cu înduioşare, începe a cânta, ţinându-şi hangul pe lăută.)
Oh! Doamne!
(El îşi ascunde capul în mâini. Anca zace plecată pe braţul jeţului şi plânge. O tăcere. Deodată, Pala, care i-a privit cu înduioşare, începe a cânta, ţinându-şi hangul pe lăută.)
PALA
(cântând)
Iarba rea, cum năpădeşte
Câmpul de mohor,
Câmpul tot îl otrăveşte,
Florile de mor,
Râvna-n gheare cum apucă
Sufletul uşor,
Sufletul îl şi usucă
Recele-i fior.
Iarba rea, cum năpădeşte
Câmpul de mohor,
Câmpul tot îl otrăveşte,
Florile de mor,
Râvna-n gheare cum apucă
Sufletul uşor,
Sufletul îl şi usucă
Recele-i fior.
(Mircea şi Anca, auzind cântecul, au ridicat capetele, dar Mircea se-ntunecă şi mai mult.)
ANCA
(observându-l, aparte)
Sună, dulce viers, deşteaptă
Biata-i inimă-amorţită de prea multele dureri.
Sună, dulce viers, deşteaptă
Biata-i inimă-amorţită de prea multele dureri.
PALA
(urmând)
Lasă paloş, lasă zale.
Celor ce le vor;
Ia, cu mândra-ţi, altă cale:
Calea codrilor.
De e soarele-n mărire,
— Soarele-arzător —
Sub sprânceana ei subtire
E o stea: amor.
Lasă paloş, lasă zale.
Celor ce le vor;
Ia, cu mândra-ţi, altă cale:
Calea codrilor.
De e soarele-n mărire,
— Soarele-arzător —
Sub sprânceana ei subtire
E o stea: amor.
(Mircea rămâne neclintit, cu capul pe braţe. Anca îl priveşte, palpitând de nădejde: apoi deznădăjduită.)
ANCA
Mirceo! Mirceo! n-auzi glasul dorului!...
MIRCEA
(zbuciumându-se)
Vai! Vai!
(El se lupta cu sineşi; în sfârşit se hotărăşte, se scoală şi trece pe dinaintea Anchii, îngenunchează lângă jet.)
Ce ceri
De la mine nu se poate, nu!
(Către Pala:)
Cântarea ţi-e isteaţă
Dar mi-e dor de răzbunare şi vreau sprijin, nu povaţă.
Vai! Vai!
(El se lupta cu sineşi; în sfârşit se hotărăşte, se scoală şi trece pe dinaintea Anchii, îngenunchează lângă jet.)
Ce ceri
De la mine nu se poate, nu!
(Către Pala:)
Cântarea ţi-e isteaţă
Dar mi-e dor de răzbunare şi vreau sprijin, nu povaţă.
ANCA
(care s-a sculat şi-şi stăpâneşte durerea)
Oh! rănitu-m-ai în suflet, Mirceo.
Oh! rănitu-m-ai în suflet, Mirceo.
MIRCEA
(aparte, tresărind)
Doamne!
Doamne!
ANCA
Dar prea mult
Te iubesc, ca-n mine glasul zăcăşelii să-l ascult.
Nu. Mă duc... Rămâi cu bine...
Te iubesc, ca-n mine glasul zăcăşelii să-l ascult.
Nu. Mă duc... Rămâi cu bine...
MIRCEA
(turburat)
Anco !
Anco !
ANCA
(mergând spre uşa secretă)
Fie pe-a ta voie:
Anca ta-ţi va da şi sprijin de-i avea de el nevoie.
Fie pe-a ta voie:
Anca ta-ţi va da şi sprijin de-i avea de el nevoie.
MIRCEA
(făcând un pas după ea, oprindu-se)
Anca mea!
Anca mea!
ANCA
(lângă uşă)
Mă duc.
Mă duc.
MIRCEA
(aruncându-se la picioarele ei)
Ancuto!.. iartă-mă!
Ancuto!.. iartă-mă!
ANCA
(fericită)
Oh!
(Ea se-ntoarce către el, îl sărută pe frunte, aşteptând urmarea primului imbold; dar el nu face nimic ca s-o reţină.)
Te-am iertat...
Te-am iertat... mă duc... Oh! Mirceo!
(Înăbuşind-o lacrămile, iese repede.)
Oh!
(Ea se-ntoarce către el, îl sărută pe frunte, aşteptând urmarea primului imbold; dar el nu face nimic ca s-o reţină.)
Te-am iertat...
Te-am iertat... mă duc... Oh! Mirceo!
(Înăbuşind-o lacrămile, iese repede.)
Urmează Vlaicu-Vodă (10)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !