LEBEDELE (2)

de Hans Christian Andersen

Urmare la Lebedele (1)

Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei; se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o mulţime de parale, însă pe tăbliţă nu mai scriau ca altădată linii şi rotocoale, ci isprăvile vitejeşti pe care le făcuseră; tot ce trăiseră şi văzuseră de atunci încoace.
Şi în carte toate prinseseră viaţă, păsările cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.

Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să-l vadă, fiindcă copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un văl de aur. Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia şi păsările aproape că i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apă; erau nişte pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza către apă. Lacul era aşa de limpede încât, dacă vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, şi cele care stăteau în umbră.

Când şi-a zărit faţa în apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră. Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s-a înălbit; atunci s-a dezbrăcat şi s-a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume. După ce s-a îmbrăcat iar şi şi-a împletit părul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut şi a intrat iar în pădure, fără să ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea că Dumnezeu n-are s-o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici prin pădure, ca să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Şi chiar a găsit un măr de-aceştia cu crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s-a săturat, a pus crengile proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era aşa de mare liniştea încât îşi auzea paşii când călca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasăre nicăieri şi razele de soare nu străbăteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul încât făceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată.

Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnită, s-a aşezat jos ca să doarmă şi i se părea că ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte şi Dumnezeu se uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe sub braţele lui, ca s-o vadă. Dimineaţa, când s-a trezit, nu ştia dacă visase sau dacă fusese chiar aşa.

A pornit iar prin pădure şi s-a întâlnit cu o babă care culegea într-un paner zmeură şi mure. Baba i-a dat şi ei mure şi zmeură. Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece prinţi călări prin pădure.

– Nu, a spus baba, da’ ieri am văzut unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroană de aur pe cap.

Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi întindeau unii către alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseseră să se împreune îşi smulseseră din pământ rădăcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apă.

Eliza şi-a luat rămas bun de la babă şi a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea nici o luntre; cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe gânduri, privirile i-au căzut pe pietricelele care umpleau ţărmul.

Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe ţărm era şlefuit şi poleit şi căpătase înfăţişarea apei care era mai moale decât mâna ei gingaşă. Şi ea s-a gândit: "Apa se mişcă mereu şi tot ce-i aspru netezeşte; tot aşa am să fiu şi eu, neostenită; vă mulţumesc că m-aţi învăţat asta, voi, valuri veşnic mişcătoare! Îmi spune inima că o dată şi o dată aveţi să mă duceţi la fraţii mei dragi".

Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns şi le-a luat. Era singurătate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singură, fiindcă marea era mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfăţişarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor mare şi negru, marea parcă zicea: pot să fiu şi întunecată; pe urmă bătea vântul şi valurile erau albe de spumă, iar când norii erau roşii şi vântul stătea, marea era trandafirie şi pe urmă era iarăşi când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniştită, lângă ţărm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una după alta şi de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s-a ascuns după un tufiş; lebedele s-au lăsat jos şi şi-au scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse, a ghicit că fraţii ei erau. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă. Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toţi.

* * * 

Urmează Lebedele (3)