11.12.2017

NĂPASTA (3)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Năpasta (2)

ACTUL I

SCENA VI

GHEORGHE, ANCA
GHEORGHE (intră repede din fund): Anco! (venind spre stânga) Anco!
ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (repede.) Ce cauți? Ce vrei? Nu ți-am spus să nu vii până nu ți-oi face semn? Ți-am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici?... Pleacă, du-te și nu mai veni până nu te chem...
GHEORGHE: Stai să-ți spui... Am venit să-ți aduc o veste bună...
ANCA: Ce veste bună?

GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii. Dragomir e tot acolo... E băut... A jucat cărți, a pierdut și-a făcut cinste la toți... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie...
ANCA: Asta ți-e vestea a bună?
GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă până-n ziuă.
ANCA: Ei! Merge la târg.
GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce.
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume!
ANCA: Cum! (aparte.) Nu crez eu asta.
GHEORGHE: Anco...
ANCA: 'Aida-de! Mai sunt și eu p-aici.
GHEORGHE: Nu-ți pare bine? N-ai zis că mă iubești?
ANCA: Ei da! Ș-apoi... dacă te iubesc?
GHEORGHE: Când bărbatul își părăsește nevasta, ea are drept, după lege, să se desparță de el și să ia pe cine-i place.
ANCA (impacientată): Ce vorbești prostii. Cum o să plece Dragomir? Unde să plece?
GHEORGHE: N-a spus unde, dar își ia ziua bună de la toți... zău! Până în ziuă se pornește...
ANCA: Om vedea... (aparte.) Așa? (stă pe gânduri.)
GHEORGHE: La ce te gândești?
ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! Ești tu bărbat în toată firea, ori ești un om ușurel?... Mă poci eu încrede în tine? Faci ce ți-oi zice eu?
GHEORGHE: Fac.
ANCA: Dar dacă nu faci?
GHEORGHE: Spune ce, să fac!
ANCA: Bine... Să vedem ce-ți poate dragostea: du-te și orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mișca. (Gheorghe face o mișcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (îl împinge spre fund.)
GHEORGHE: Anco!
ANCA: Du-te.
GHEORGHE: Mă iubești?
ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te. (îl împinge afară.) Să nu te întâlnești cu el... ia seama. (închide.)

SCENA VII

ANCA (singură, coboară la ușa din stânga și ascultă; o deschide binișor și se uită înăuntru; trece apoi și șade la masă): Vrea să plece... Ce să fac?... Să mă duc și să strig în gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor și să scap pe nevinovat... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?... Ia stai... Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sân... anul ăsta o să umble fugar, și peste un an își poate spune singur fapta, și... s-a isprăvit... Să rămâie nepedepsit... Așa e legea, bine; dar eu poci să-l las așa?... Nu... nu se poate. (pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o dată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viață plătește... Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins până la urmă și întors acolo de unde a fugit... (pauză.) Și dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Să-și târască viața pribeag și chinuit, fără adăpost, fără o zdreanță pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare îmbrăcat, hrănit și îngrijit la vreme și adăpostit?... Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie?... Lumina soarelui fără lumina minții... O să-i ție lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine.... o să degere, or o să se coacă toată ziuca, nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, și seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Așa-așa... locul lui e la ocnă... Dumnezeu, cine știe pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost și bun și i-a luat mintea cu care să-și judece ticăloșia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna! (stă pe gânduri.)

SCENA VIII

ANCA, DRAGOMIR
DRAGOMIR (intră și se oprește în prag, e palid și cam amețit): Anco!... Anco!
ANCA (tresărind): Ai venit? (se scoală.)
DRAGOMIR: Da... îți pare rău? Dacă îți pare rău... mă duc iar... (șovăie.)
ANCA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar beat.
DRAGOMIR: Asta așa e... sunt... ce e drept sunt cam beat... Am băut... dar de necaz am băut. (oftează.) Da, să știi tu... numai de necazul tău!
ANCA: De ce ai băut nu știu, știu că ești beat... culcă-te.
DRAGOMIR: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine...
ANCA: Las' că mai vorbim mâine dimineață, acuma nu poți vorbi...
DRAGOMIR: Ba poci... Dă-mi să beau.
ANCA: Tot mai vrei?
DRAGOMIR: Tot mai vreau... Adu vin și să stai aici, că am să vorbesc cu tine. (el stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.)
ANCA: Na... să-ți treacă necazul.
DRAGOMIR (ridică la gură cana și se oprește): Tu! (rânjește la ea) tu, n-auzi?... De ce vrei tu să mă otrăvești pe mine?
ANCA: Ești nebun, vai de capul tău! Da' de ce să te otrăvesc?
DRAGOMIR: Ca să scapi de mine, știu eu!... Și să trăiești cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul... Am cam mirosit eu ceva... (rânjind.) Vai de voi!... Vă pui capul la amândoi! (aduce cana la gură și iar se oprește.)
ANCA: Vorbești aiurea...
DRAGOMIR: Să mă otrăvești, 'ai? (îi dă cana și aspru.) Na ici! Bea tu întâi... să te văz eu că bei.
ANCA (ia cana, bea și i-o dă înapoi): Na.
DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândești tu de mine?
ANCA (luându-și lucrul): Bine gândesc.
DRAGOMIR: Bine?... Bine să fie... Las-o încurcată... (pauză.)
ANCA: Aba, Dragomire, când pleci tu?
DRAGOMIR: Unde să plec?
ANCA: În lume... știu eu unde? Am auzit că vrei să mă lași și să te duci încotro ăi vedea cu ochii...
DRAGOMIR: Cine ți-a spus?
ANCA: Ce-ți pasă... De ce, Dragomire?...
DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubești... tu nu-mi ești nevastă, îmi ești vrăjmaș... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine...
ANCA: Eu? Aș vrea să știu și eu cum.
DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoșteam pe tine, eu era să fiu altfel de om... (bea și oftează.) Hehe! Ce om era să fiu eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată!
ANCA: Și vrei să mă lași?
DRAGOMIR: Da, numai câtăva vreme... să vezi cum îți este și fără mine... (bea.) Ascultă ici la mine... unde ți-e gândul?... Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mâine dimineață... Tu... fii cuminte... stai acasă și m-așteaptă. Să nu dea dracul!... Că te tai!...
ANCA: O să zăbovești mult?
DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu știu...
ANCA: Dar ai să vii înapoi?
DRAGOMIR: Firește că viu... Tu ai să iei cu înscris de la Popa, -să-mi aduci aminte să-ți dau înscrisul - cinci sute de lei... Hanul poți să-l dai cu chirire; tot Popa vrea să-l ia... Șița de sub șură poți s-o vinzi... Scândurile de la deal o să le aducă peste câteva zile... mai ai să mai plătești vreo treizeci și cinci de lei... să le vinzi; poți apuca pe ele până la o sută de lei.
ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu din cap): Aoleu, Dragomire!
DRAGOMIR: Ce?
ANCA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ți faci adiata? (se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum se poate una ca asta! Să-ți lași tu casa ta și să fugi așa în lume... De ce? Ai scăpătat și mergi să slugărești unde nu te cunoaște nimeni?
DRAGOMIR: Aș!
ANCA: Ori te-a ars focul și mergi să cauți adăpost în altă parte?
DRAGOMIR: Nu!
ANCA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea și ți-e teamă de răspundere, de pleci așa în străinătăți de la tine și de la ai tăi...
DRAGOMIR: Dec!
ANCA: Că cine fuge așa? Cine își părăsește așa casa și locul, tam-nisam și-și ia lumea în cap?... Doar oamenii deznădăjduiți, or făcătorii de rele, or... nebunii.
DRAGOMIR (bea și rânjește): Nebunii...
ANCA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu știi și Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun!
DRAGOMIR (același joc): Mai știi? Oi fi...
ANCA: De asta să nu râzi... ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita... (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât și sai din somn mereu... Ți-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeți!... Acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană și să țiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mișcare) -ba că ți-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit așa om de omenie! - Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu bărbatul meu să nu mă lași o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintâi... De la o vreme încoace, alta ș-alta: dacă pomenesc cât de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă ce-ai făcut adineaori?
DRAGOMIR: Când adineaori?
ANCA: Adineaori, când citea Gheorghe.
DRAGOMIR: Ei?
ANCA: Vorbeștii niște vorbe... de nu te-ar cunoaște omul ar crede...
DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?
ANCA: Ce nu se cade să vorbești... Încai la băutură, calea-valea... e omul cu mintea împăienjenită... Dar erai treaz...
DRAGOMIR: Ei! Ce-am vorbit?
ANCA: Mi-ai zis să-ți spui ce crez eu de tine, că tu ai omorât pe Dumitru... și Gheorghe era de față...
DRAGOMIR: Și tu ce-ai răspuns?
ANCA: Ți-am răspuns ca totdeauna... că ești nebun.
DRAGOMIR (încruntat): Nebun!...
ANCA: Uite, vezi... am luat seama că nu-ți place de loc s-auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c-o fi vreun păcat... Să te spovedești... să te grijești...
DRAGOMIR: Ce, am să mor?
ANCA: Nu se spovedește omul numai când are să moară...
DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altă dată, n-am vreme acuma.
ANCA: Când?
DRAGOMIR: Când m-oi întoarce...
ANCA: Dacă t-ei mai întoarce...
DRAGOMIR: Ei, așa! Dacă m-oi mai întoarce... (se ridică amețit) m-oi spovedi... Ei, ș-apoi ce? Așa e viața omului! Pe toți dracul îi încalecă... toți o să moară, toți! Și eu o să mor... și tu o să mori, și Gheorghe și toți... pe rând, pe rând, ca la moară. (se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu ești ispita... Anco! Anco! (îi face șovăind semn să vie după el.) 'Aide!... 'Aide, tu, n-auzi?... Mâini dimineață plec... Tu! De ce nu mă iubești tu pe mine? (o apucă.)
ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă...
DRAGOMIR: Nu te las... (o ține cu d-a sila.)
ANCA (fixându-l): Aba, Dragomire, ții tu minte alaltăieri la pomană - că uitai să te întreb - când a venit rezervistul ăla, de ce ai fugit?
DRAGOMIR (o lasă și o împinge ușor încolo): Care rezervist?
ANCA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru...
DRAGOMIR: Tu știi care e ăla. (se întoarce spre masă.)
ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineață?
DRAGOMIR (posomorât): Da... plec...
ANCA: Atunci, culcă-te... ai și băut... e aproape de miezul nopții...
DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (pleacă spre ușa odăii lui, la stânga, planul al doilea.) Sunt beat...
ANCA: Crez... (urmându-l încet.) Du-te de te odihnește... (subliniind) și...
DRAGOMIR (din pragul ușii): Și... ce?
ANCA: Închină-te... să nu mai visezi urât.
DRAGOMIR: Bine! (iese în stânga. Anca se uită din ușe în odaie.)
ANCA: Așa... Dormi acuma. (închide ușa și ascultă, trece apoi și ascultă la ușa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, Dragomire, că se apropie ceasul!
(Cortina)

* * *

Urmează Năpasta (4)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !