09.12.2017

NĂPASTA (2)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Năpasta (1)

ACTUL I

SCENA III
ANCA, GHEORGHE
GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!
ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.
GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)
ANCA: Tot aici ești?... Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gândurile, mă băiete, și vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Așa necăjită cum sunt, de ce nu mă lași tu necazului meu și mai mă turburi și tu?


GHEORGHE: Pentru că...
ANCA: Pentru că mă iubești... Asta o știu...
GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...
ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tânăr, mergi de-ți caută norocul aiurea... Așa cum mă iubești tu pe mine eu nu te poci iubi...
GHEORGHE: Tu nu poți iubi?
ANCA: Ba... oi fi iubit și eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îți mai spui o dată, caută-ți norocul în altă parte...
GHEORGHE: În altă parte?... Bine...
ANCA: ... De ce să-ți încurci tu o viață tânără cu pățeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ș-apoi chiar așa... cum să mă iei?
GHEORGHE: Ți-am spus...
ANCA: Să mă desparț eu acum de Dragomir?... Nu se poate.
GHEORGHE: Zici că ți-e greu să-l vezi.
ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face... eu trebuie să fac voia lui...
GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăiește cum îți vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...
ANCA (repede): Să pleci?
GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?
ANCA (tristă): Pleci!
GHEORGHE: Da... Lumea a cam simțit... eu să mă stăpânesc nu poci... și nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Ești o femeie... nu știu cum să-ți zic... Ți-e drag să trăiești cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, și mă gonești pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.
ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?
GHEORGHE: Da...
ANCA: Când?
GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.
ANCA: Rău îmi pare.
GHEORGHE: De ce?
ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...
GHEORGHE: Dacă nu mă iubești?
ANCA: Ce copil ești?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubești pe mine: nu înțelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ție de mine...
GHEORGHE: Atuncea...
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Vino cu mine.
ANCA: Nu se poate.
GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?
ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ți pese... (plânge.)
GHEORGHE: Anco, plângi?
ANCA: Da.
GHEORGHE: Pentru ce?
ANCA: De prisos să-ți spui.
GHEORGHE: Dacă plângi...
ANCA: Să-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție... Multă putere mi-a dat prieteșugul tău și gândul că un om așa de voinic ca tine mă iubește... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ș-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?
GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.
ANCA: Nu poci acuma... nu știu... n-am ce să-ți spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubești mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino mâine dimineață aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.
GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)
ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasăcu glasul jumătate) Gheorghe!
GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?
ANCA: Nu... (el o privește lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboară cu aerul întrebător.)
GHEORGHE: De ce?
ANCA: Nu pricepi?
GHEORGHE: Nu.
ANCA (cu multă intenție): ...Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc că și eu te iubesc?
GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?
ANCA: Adevărat... Trebuie să-ți spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură și se culcă și doarme dus de poți tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândește: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aștept!
GHEORGHE: Mă iubești?
ANCA: Da, da' să nu uiți că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coșciugul lui, eu să fiu în brațele tale... Ai priceput?...
GHEORGHE: S-aștept o viață întreagă...
ANCA (scurt): Ești un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nțelegi... Gândește-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aștept... Du-te...
GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubești?
ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în brațe cu putere, apoi îi face vânt prin fund și încuie.)
SCENA IV
ANCA (singură, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine!... (coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta ușurel de câte se laudă? Să vedem... Unde o fi câinele? La cârciuma Popii... joacă cărți și bea... Să vie iar beat, să mă înjure și să mă amenințe!... Aș vrea să știu cât o să mai ție asta!... Mult, nu crez!... (ascultă.) Haha! Vine.. el este... (își ia lucrul și stă la masă. - O bătaie în ușe. - Anca se ridică și stă un moment.) Am încuiat... (încă o bătaie. Anca merge la ușe.) Acuș-acuș! (descuie.)
SCENA V
ANCA, ION
ION (foarte obosit și cam tremurând): Bună vremea, nevastă.
ANCA: Mulțumim dumitale, om bun... Ce poftești?
ION: Îmi dai de mâncare?
ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (tare.) N-avem de mâncare, omule... pleacă.
ION: Da'... mă lași să dorm?... lasă-mă să dorm...
ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (tare.) Caută-ți de drum, creștine; (cam aspru) 'aide!
ION (sfios și apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă bați... să nu dai!
ANCA: Dec! De ce să te bat?... Du-te sănătos.
ION (vrea să plece, își pierde puterile și se reazimă de ușe): Nu mai poci... (rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să mănânc, fă-ți pomană... mi-e foame. (se lasă binișor pe lavița din stânga ușii.)
ANCA: Ăi fi bolnav?
ION: Nu.
ANCA: Da' ce ai?
ION: Mi-e foame... sunt ostenit...
ANCA: Da'... de unde vii dumneata?
ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.
ANCA: Și ce vânt te-a bătut pe la noi?
ION: M-am rătăcit.
ANCA: Da-ncotro mergeai?
ION: Nu știu...
ANCA: Cum să nu știi unde mergeai?
ION (încet și confidențial): Vezi că eu... sunt nebun...
ANCA: Nebun?!
ION: Hăhă!... Da' nu m-apucă totdeauna... Și când mă chinuiește Necuratul, numa' vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul...
ANCA: Sărmane, cine știe ce păcate!...
ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (se închină.)
ANCA: Și din ce ți-a venit?
ION: Din bătaie... Și când mă speriu m-apucă, fie pe pustii locuri! Și, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije și cu scârbă și pe urmă cu spaimă... și mă arde. (arată moalele capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?
ANCA: Ce?
ION: De mâncare...
ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la tarabă, taie un codru de pâne și i-l dă.) Na, omule.
ION: Bodaproste!
ANCA: Vrei ș-un rachiu?
ION: Dacă-mi dai...
ANCA (îi dă un țoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ți vie?... E de mult?
ION: Vreo zece ani...
ANCA: Zece ani... Și cine te-a bătut?... De ce?
ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...
ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare.) Cine te-a bătut?
ION: La judecată... că nu vream să spui.
ANCA (cu nerăbdare): Ce?
ION: Că de ce l-am omorât...
ANCA: Omorât! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul ăsta? (cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...
ION (dând din cap): Ion mă cheamă.
ANCA: Și zice c-ai omorât pe...
ION: ... Pe Dumitru Cirezarul...
ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! I-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute și mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...
ION (moțăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe.) De ce urlă câinele?
ANCA: Nu urlă nici un câine.
ION: Ascultă...
ANCA (aparte): Aiurează. (tare.) Ioane, vrei să te culci?
ION: Da.
ANCA: Scoală. (îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... 'Aide p-aici. (îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)
ION: Când urlă câinele, moare cineva... (șovăie, ea îl sprijinește.)
ANCA: Încetinel...
ION: Tu știi cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se oprește, face o grimasă de durere și pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)

* * *

Urmează Năpasta (3)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !