Pintea Viteazul

Baladă populară.

Foaie verde-a nucului,

La curţile Stupului,

Stupului, bogatului,

Cine oare că-mi slujea,

Cine toate le făcea?

Era Pintea cel tăcut,

Dar la minte priceput

Era Pintea cel voinic,

În năcaz trăit de mic.

Şi Stupul că-i poruncea:

— Ce stai, Pinteo, degeaba?...

Prinde patru boi la jug

Şi te du cu ei la plug,

Să-mi ari holdele din deal,

Un'se face grâul rar;

Să-mi ari holdele din şes,

Un' se face grâul des.

De arat dacă-i găta,

Tu securea vei lua,

În pădure vei pleca,

Car de lemne vei tăia:

Lemne verzi

Pentru obezi,

Şi uscate

Pentru roate,

Car de lemne pentru foc

Şi să mi-te-ntorci pe loc,

Că apoi mai îndeseară

Să duci car de grâu la moară,

Car de grâu şi de secară!

Pintea toate le făcea,

Nici o vorbă nu scotea,

Făr-în gândul lui gândea:

„Cine-i slugă la altul

Multe rabdă, săracul;

Las' să rabde, dacă şede,

Codru-i mare şi nu-l vede!..."

Iată însă că-ntr-o zi

Pintea la arat ieşi,

Şi, zău, nu ştiu cum greşi:

Ori un bou că s-a smucit,

Ori că plugul s-a izbit,

Că din brazdă a sărit.

Stupul rău se năcăji,

Pe biet Pintea-l otigi

Şi amar mi-l sudui.

Pintea meu se năcăjeşte,

Boii-n brazdă că-i opreşte,

Cătră Stupul crunt priveşte

Şi aşa că-i glăsuieşte:

- Hei, Stupule, stăpân rău, 

Ascultă ce-ţi grăiesc eu:

Coderiştea de la bici, 

Vezi, o-mplânt în brazd-aici;

Coderiştea de-o-nfrunzi,

Eu atunci te-oi mai sluji,

Zău atunci, şi nici atunci,

Pân' ce-o face mere dulci,

Pân-or da din juguri muguri,

Din restele vişnele,

Să mânci, Stupule, din ele! 

Aste vorbe cum grăia,

Coderiştea o-mplânta,

Cătră codru se-ndrepta,

Cătră codru cu frunziş

La voinici acoperiş

Către drag de codru verde,

Unde urma ţi se pierde;

Cătră codru, lemne-o mie,

Cuib de dalbă vitejie.

Foaie verde iarbă moale,

În deluţ, lângă cărare,

Este-o pară de foc mare;

În deluţ, lângă colnic,

Este-o pară de foc mic.

La focuri, la amândouă,

Sunt voinici o sută nouă, 

Voinici de-ai codrului,

Puişori de-ai lotrului.

Dintre ei, vreo doisprezece

Tot frig carne de berbece,

Dar n-o frige cum se frige,

Ci mi-o-ntoarce cu cârlige

Ş-o-nvârteşte cu belciuge,

Să fie carnea mai dulce.

Şi tot frig voinicii mei

Un berbece şi opt miei,

Un juncan şi cinci viţei,

Să se sature cu ei.

Carne frig, vin încălzesc

Şi din gură chiuiesc:

- Foaie verde siminic, 

Asta-i viaţa de voinic,

Că n-ai teamă de nimic:

Nici de nemeş, nici de dracul,

Trăiască codrul, săracul!

Dar vătaful cel mai mare,

Când era carnea-n frigare,

Se scăpă şi adormi;

Dar degrabă se trezi

Şi din grai aşa grăi:

- Alelei, feciorii mei,

Toţi voinici ca nişte zmei,

Beţi voioşi şi ospătaţi,

Traiul vostru să-l cântaţi;

Iară când v-iţi sătura

Şi cântarea veţi găta,

Staţi un pic şi m-ascultaţi,

Bine seama să luaţi:

Ziua Crucii nu-i departe,

Frunza de pe ramuri cade,

Codru prinde-a se rări,

Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi,

Că v-or prinde, v-or robi. 

Voi cu prânzul să sfârşiţi, 

Vinul tot să-l gustăriţi.

Mergeţi toţi pe la părinţi;

Iar la cei ce părinţi n-au,

Iată sfatul ce le dau:

Coborâţi la ţară jos,

Colo-n câmpul cel mănos

Şi vă faceţi voi dârjele

Din tufe de răchiţele,

Şi din tufele de fag

Faceţi-vă hădărag;

Spete drepte-ncârligaţi,

Mâneci albe sufulcaţi,

Îmblătitori vă băgaţi,

Până colo-n primăvară,

Când ies vitele pe-afară. 

Atunci să ne-ntâlnim iară

Când va fi frunza ca banul

Şi iarba ca degetul,

S-o poată prinde murgul. 

Atunci calea s-o ţinem,

Pungile să le umplem,

Să dăm şi prin Baia-Mare,

Să ne gătim demâncare,

Să facem ceva parale;

Prinzăria s-o cercăm,

De aur s-o uşurăm!...

Şi voinicii-l ascultau,

Toamna mi se-mprăştiau

Şi prin sate se-mpărţeau

Şi-aşa iarna petreceau.

Iar colea, primăvara,

Când codruţul înspica,

Iarba verde când ieşea,

Iar că mi se aduna,

Cătră Pinte-aşa grăia;

- Iaca, Pinteo, c-am venit,

Pinteo, cum ne-ai poruncit.

Spune: Unde s-o luăm,

Încătrău să ne-ndreptăm,

Că de tine ascultăm!

Iar Pintea, cu chică creaţă,

Şi cu faţă albeneaţă,

Şi cu mintea lui isteaţă,

La voinici aşa grăia

Şi pe toţi îi veselea:

- Haideţi, feciori, după mine,

Să vă-nvăţ a trăi bine;

Hai, voinici, un' vă duc eu,

C-acolo e bine, zău.

Nu-i năcaz şi nu-i stăpân,

Făr' tot bine de român;

Nu-i nici grijă, nici nevoi,

Făr' tot bine pentru noi!

Foaie verde lemn dubit, 

Vestea-n ţară a ieşit

De-un viteaz nebiruit

Care Pintea e numit,

De-un viteaz afar' din seamă

Pe care Pintea mi-l cheamă.

Ţine calea la strămtori

Şi opreşte negustori,

De-i scapă de gălbiori.

El izbânzi tot face nouă,

Cu ortaci o sută nouă,

Şi din ţară-n ţară trece,

Cu ortaci o sută zece.

Mers-a vestea să se ştie,

Până sus, la-mpărăţie,

Şi cei domni, când auzeau,

Oaste mare pregăteau,

Oaste mare,-mpărătească,

Pe Pintea să-l oblicească

Şi viaţa să-i sfârşească:

Tot cătane-mpărăteşti

Şi panduri orăşeneşti,

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Pintea meu că auzea

Că oști mari s-apropia,

Dar el nu se spăimânta,

Ci din buze cam zâmbea

Şi din grai aşa grăia:

- Las' să vie cât de mulţi,

Să ai cu cin' să te lupţi;

Las' să vie, las' să vie,

Corbii de ştire le ştie,

Că de venit or veni,

Dar nu ştiu cum or porni!

Şi din gură cum grăia,

Bucium de argint scotea

Şi ortacii şi-i chema:

- Dragii mei, ortacii mei,

Toţi viteji ca nişte zmei,

Iată eu ce-am auzit:

Oaste mare c-a pornit,

Oaste mare,-mpărătească,

Pe min' să mă oblicească,

Pe voi să vă prăpădească,

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Voi de luptă vă gătaţi,

Puştile bine-ncărcaţi,

Săbiile ascuţiţi,

De luptă gata să fiţi!

Bine vorba nu sfârşea,

Oaste mare că sosea,

De cătane-mpărăteşti

Şi panduri-orăşeneşti,

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Şi pandurii-aşa grăia:

- Dă-te, măi Pinteo, legat,

Să nu te ducem stricat!

Dă-te, Pinteo, până-i vreme,

Şi de moarte nu te teme!

Pintea însă cam zâmbea

Şi din grai aşa grăia:

- Hai, legaţi-mă de vreţi,

Ori de vreţi, ori de puteţi,

Să văz eu cine va fi

Pe mine a mă robi!

Cum zicea, mi se-ncrunta,

Puşca-n mână că lua,

Sabia înc-o scotea,

În duşmani năvală da

Şi amar că mi-i culca,

Şi pe loc că-i alunga:

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Domnii, dacă auzea,

Preţ pe capu lui punea:

O mie de gălbinei,

O mie de huşoşei,

Cine capu i-o tăia, 

Viu sau mort la domni l-o da!...

Cine însă cuteza,

Cine oare se-ncerca

Pe Pintea să-l prăpădească,

De el lumea s-o lipsească,

De-un viteaz aşa fălos

Şi la inimă milos,

De-un viteaz aşa de mare,

La sărmani d-ajutorare?...

Pintea mult mai vitejea,

Mulţi duşmani el mai culca

Şi nimica nu-i păsa,

Glonţ pe el nu-l vătăma,

Sabia nu mi-l tăia,

C-aşa mi l-a fost vrăjit

Maică-sa, când a fost mic;

C-aşa mi l-a fermecat

Maică-sa, când l-a-mbăiat!

Foaie verde de secară,

Colea, despre primăvară,

Când se-mbracă codrii iară, 

A ieşit Pintea afară; 

A lăsat cetăţi şi sate,

Că sunt pline de păcate,

Şi s-a tras în codru verde,

Unde traiul lin se pierde.

Colo-n jos de codru verde,

Un foc mare mi se vede,

Lângă foc Pintea şedea,

Cu ortacii lui vorbea,

Tot vorbea şi sfătuia.

Erau vreo sută cincizeci

Şi frigeau câţiva berbeci.

Când berbecii să frigea

Şi când cina să gătea,

Pintea la soţi se-ntorcea

Şi din grai aşa grăia:

- Care din voi s-a d-aflare

Să meargă la Baia-Mare

După pâine, după sare,

După praf de cel mai mare,

După lin, după pelin,

După trei cupe de vin?

Bine vorba nu sfârşea,

Un voinic să şi scula,

Cătră Pintea cuvânta:

- Ascultă, Pinteo, voinice,

Noi la Baia nu ne-om duce,

Că viaţa încă-i dulce!...

Dar de zici tu să pornim, 

Vreo câţiva să ne-nsoţim, 

Vorba ţi-o vom asculta,

Dar de-aici nu vom pleca

Până ce nu vom afla

Moartea ta din ce va sta!

- Fraţilor, fârtaţilor,

Zise Pintea soţilor, 

Voi de la mine-ţi afla

Moartea mea din ce va sta:

Din trei fire de grâu sfânt,

Dintr-un plumbuţ de argint

Bine-n puşcă-nţepenit,

Subsuoară-mi nimerit,

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-mi stă puterea!

Când fârtaţii-l auziră, 

Armele şi le gătiră

Şi pe cai mi se suiră,

Până-n Baie nu s-opriră.

Când în Baie au sosit,

Poarta-nchisă au găsit.

Ei cu bărzi dădură-n poartă,

De se sparse-n zece toată;

Pe la curţi la domni intrară,

Pâine şi sare luară, 

Vinul de bun îl gustară.

Dar cum bea şi-şi petrecea, 

Vremea iute le trecea,

Pandurii de îi afla

Şi după ei şi pornea.

Înlăuntru ei intrară

Şi de arme-i despoiară,

Cot la cot că mi-i legară.

-  Fraţilor, pandurilor,

Daţi-ne voi nouă pace,

Că nimica n-om mai face!

Dar pandurii răspundea:

- Voi de-aici nu veţi scăpa

Până-n ştire nu ni-ţi da

Moartea Pintii din ce-a sta.

Altcum vai de voi va fi,

În temniţi veţi putrezi,

Pe voi lanţu-a rugini!

Pintenii se-nspăimânta

Şi din gură cuvânta:

- Fraţilor, pandurilor,

De la noi puteţi afla

Moartea Pintii din ce-a sta:

Din trei fire de grâu sfânt,

Dintr-un plumbuţ de argint

Bine-n puşcă-nţepenit,

Subsuoară nimerit,

Subsuoară de-astânga,

C-acolo-i stă puterea!

Pandurii se bucurau,

Mai tare că mi-i legau

Şi la temniţă-i duceau. 

Apoi iară se-ntorceau

Şi de luptă se găteau;

Luau fire de grâu sfânt

Şi plumbuţul de argint,

Gloată mare se-nsoţea,

După Pintea se pornea.

Foaie verde iarbă-rea,

Pintea soţii-şi aştepta;

Ceas pe ceas se alunga,

Dară ei nu mai sosea.

Şi cum sta şi aştepta,

Un somn greu că-l cuprindea

Şi un vis urât visa:

Săbioara lui cea nouă

O visa că-i ruptă-n două,

Săbioara lui cea veche

O visa că-i ruptă-n şepte.

El îndat' se deştepta,

În picioare drept sărea

Şi ortacilor grăia:

- Fraţilor, fârtaţilor, 

Armele mi le cătaţi,

Calul să mi-l înşăuaţi,

Că urât vis am visat

Şi nu ştiu ce s-a-ntâmplat

Cu ortacii ce-au pornit,

Că iată, n-au mai venit!

Pintea iute-ncăleca,

Cătră Baia se lăsa,

Până-n Baie nu se-oprea.

În oraş dac-ajungea,

Şuiera şi asculta,

Doar de soţii lui va da.

Dar oricât el şuiera,

Soţii nu se arăta.

Pandurii din Baia-Mare,

Ce erau la privegheare,

Pe Pintea cum îl vedeau,

Cu toţii-n cale-i ieşeau, 

Armele şi le găteau

Şi din gură-aşa-i strigau:

- Pinteo, să te dai legat,

Că de nu, vei fi-mpuşcat

Cu trei fire de grâu sfânt

Şi c-un plumbuţ de argint

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-i puterea ta!

Pintea-atuncea cuvânta,

Pandurilor le zicea:

- Fraţilor, pandurilor,

Spune-ţi voi şi domnilor

Că eu legat nu mă dau

Până pe picioare stau,

Şi că nu mă dau supus

Până-mi mai stă capul sus;

Că să ştiţi că de prunc mic

Pân' la moarte-am fost voinic!

Eu de moarte nu am frică,

Că de mult mi-e ibovnică;

Dar mi-e jale să v-ascult,

Că fârtaţii m-au vândut

Şi fârtaţii mei v-au spus

La ce moarte sunt supus.

De v-au spus ei ca să scape

Peste munţi şi peste ape,

Doamne, atunci îi poţi ierta

Şi pe mine-a mă certa;

Dar de-au spus că să mă vânză

Şi pandurii să mă prinză,

Doamne, atuncea tu să-i baţi,

Că nu-s fraţi adevăraţi!

Şi vorba cum isprăveşte,

Iute arma şi-o goleşte,

Pe panduri îi tăvăleşte.

Dar scoţând sabia nouă,

Iată că se rumpe-n două;

Şi scoţând sabia veche,

Iată că se rumpe-n şepte! 

Atunci un pandur bătrân

Iute bagă mâna-n sân,

Ia trei fire de grâu sfânt

Şi plumbuţul de argint,

Puşca bine-nţepeneşte,

Pe biet Pintea mi-l ocheşte,

Subsuoară-i nimereşte,

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-i stă puterea.

Pintea la pământ cădea,

Lumea cu el se-nvârtea,

Calu-i jalnic necheza.

Şi când sufletul şi-l da,

Pintea astfel cuvânta:

- O sută cincizeci ai mei,

Toţi voinici ca nişte zmei,

Rămâneţi în codru verde,

Unde urma vi se pierde.

Şi ţineţi toţi laolaltă

Şi nu vă daţi niciodată!

Nu daţi sfatul

La fârtatul,

Că fârtatul

Pune capul! 

Ascultaţi, voinici, de mine,

Sfatul nu vi-l daţi la nime;

Cui îi daţi pâine şi sare, 

Ăla te mâncă mai tare;

Cui eşti frate şi părinte, 

Ăla mai întâi te vinde!...

De azi, Pintea, viteaz mare,

N-a tăia domni în cărare;

Pintea a gătat cu toate

Şi acum trage de moarte.

Dintre voi cin' mă iubeşte,

Cine pe Pintea-l jeleşte,

După ce voi muri eu,

Să-mi tunză tot părul meu

Şi-n zile de sărbătoare

Să-l puie-n poartă la soare,

În poarta oraşului,

În ochii norodului.

Să-l pieptene fetele

Toate duminecile,

Să-l sufle vânturile

Colea, primăverile!

Trei voinici s-au şi d-aflat,

Părul lui de i-au tăiat:

Unu-i Gheorghe Sălăgeanul, 

Altu-i Mitru Ardeleanul

Şi cu Ion Moldovanul.

Ei părul că i-au tăiat,

În poartă l-au aşezat,

Pintea să se pomenească

În cea ţară ungurească

Şi-n ţara ardelenească;

De români fie horit

Şi de străini pomenit!

Sfârșit

Sursa foto

Găsești povestirea baladei pe blogul 

Povestiri pe scurt de lecturi școlare !