19.09.2016

Pintea Viteazul

Baladă populară.

pintea-viteazul

Foaie verde-a nucului,
La curţile Stupului,
Stupului, bogatului,
Cine oare că-mi slujea,
Cine toate le făcea?
Era Pintea cel tăcut,
Dar la minte priceput
Era Pintea cel voinic,
În năcaz trăit de mic.
Şi Stupul că-i poruncea:
— Ce stai, Pinteo, degeaba?...
Prinde patru boi la jug
Şi te du cu ei la plug,
Să-mi ari holdele din deal,
Un'se face grâul rar;
Să-mi ari holdele din şes,
Un' se face grâul des.
De arat dacă-i găta,
Tu securea vei lua,
În pădure vei pleca,
Car de lemne vei tăia:
Lemne verzi
Pentru obezi,
Şi uscate
Pentru roate,
Car de lemne pentru foc
Şi să mi-te-ntorci pe loc,
Că apoi mai îndeseară
Să duci car de grâu la moară,
Car de grâu şi de secară!

Pintea toate le făcea,
Nici o vorbă nu scotea,
Făr-în gândul lui gândea:
„Cine-i slugă la altul
Multe rabdă, săracul;
Las' să rabde, dacă şede,
Codru-i mare şi nu-l vede!..."
Iată însă că-ntr-o zi
Pintea la arat ieşi,
Şi, zău, nu ştiu cum greşi:
Ori un bou că s-a smucit,
Ori că plugul s-a izbit,
Că din brazdă a sărit.
Stupul rău se năcăji,
Pe biet Pintea-l otigi
Şi amar mi-l sudui.
Pintea meu se năcăjeşte,
Boii-n brazdă că-i opreşte,
Cătră Stupul crunt priveşte
Şi aşa că-i glăsuieşte:
- Hei, Stupule, stăpân rău, 
Ascultă ce-ţi grăiesc eu:
Coderiştea de la bici, 
Vezi, o-mplânt în brazd-aici;
Coderiştea de-o-nfrunzi,
Eu atunci te-oi mai sluji,
Zău atunci, şi nici atunci,
Pân' ce-o face mere dulci,
Pân-or da din juguri muguri,
Din restele vişnele,
Să mânci, Stupule, din ele! 

Aste vorbe cum grăia,
Coderiştea o-mplânta,
Cătră codru se-ndrepta,
Cătră codru cu frunziş
La voinici acoperiş
Către drag de codru verde,
Unde urma ţi se pierde;
Cătră codru, lemne-o mie,
Cuib de dalbă vitejie.
Foaie verde iarbă moale,
În deluţ, lângă cărare,
Este-o pară de foc mare;
În deluţ, lângă colnic,
Este-o pară de foc mic.
La focuri, la amândouă,
Sunt voinici o sută nouă, 
Voinici de-ai codrului,
Puişori de-ai lotrului.
Dintre ei, vreo doisprezece
Tot frig carne de berbece,
Dar n-o frige cum se frige,
Ci mi-o-ntoarce cu cârlige
Ş-o-nvârteşte cu belciuge,
Să fie carnea mai dulce.
Şi tot frig voinicii mei
Un berbece şi opt miei,
Un juncan şi cinci viţei,
Să se sature cu ei.
Carne frig, vin încălzesc
Şi din gură chiuiesc:
- Foaie verde siminic, 
Asta-i viaţa de voinic,
Că n-ai teamă de nimic:
Nici de nemeş, nici de dracul,
Trăiască codrul, săracul!
Dar vătaful cel mai mare,
Când era carnea-n frigare,
Se scăpă şi adormi;
Dar degrabă se trezi
Şi din grai aşa grăi:
- Alelei, feciorii mei,
Toţi voinici ca nişte zmei,
Beţi voioşi şi ospătaţi,
Traiul vostru să-l cântaţi;
Iară când v-iţi sătura
Şi cântarea veţi găta,
Staţi un pic şi m-ascultaţi,
Bine seama să luaţi:
Ziua Crucii nu-i departe,
Frunza de pe ramuri cade,
Codru prinde-a se rări,
Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi,
Că v-or prinde, v-or robi. 
Voi cu prânzul să sfârşiţi, 
Vinul tot să-l gustăriţi.
Mergeţi toţi pe la părinţi;
Iar la cei ce părinţi n-au,
Iată sfatul ce le dau:
Coborâţi la ţară jos,
Colo-n câmpul cel mănos
Şi vă faceţi voi dârjele
Din tufe de răchiţele,
Şi din tufele de fag
Faceţi-vă hădărag;
Spete drepte-ncârligaţi,
Mâneci albe sufulcaţi,
Îmblătitori vă băgaţi,
Până colo-n primăvară,
Când ies vitele pe-afară. 
Atunci să ne-ntâlnim iară
Când va fi frunza ca banul
Şi iarba ca degetul,
S-o poată prinde murgul. 
Atunci calea s-o ţinem,
Pungile să le umplem,
Să dăm şi prin Baia-Mare,
Să ne gătim demâncare,
Să facem ceva parale;
Prinzăria s-o cercăm,
De aur s-o uşurăm!...

Şi voinicii-l ascultau,
Toamna mi se-mprăştiau
Şi prin sate se-mpărţeau
Şi-aşa iarna petreceau.
Iar colea, primăvara,
Când codruţul înspica,
Iarba verde când ieşea,
Iar că mi se aduna,
Cătră Pinte-aşa grăia;
- Iaca, Pinteo, c-am venit,
Pinteo, cum ne-ai poruncit.
Spune: Unde s-o luăm,
Încătrău să ne-ndreptăm,
Că de tine ascultăm!
Iar Pintea, cu chică creaţă,
Şi cu faţă albeneaţă,
Şi cu mintea lui isteaţă,
La voinici aşa grăia
Şi pe toţi îi veselea:
- Haideţi, feciori, după mine,
Să vă-nvăţ a trăi bine;
Hai, voinici, un' vă duc eu,
C-acolo e bine, zău.
Nu-i năcaz şi nu-i stăpân,
Făr' tot bine de român;
Nu-i nici grijă, nici nevoi,
Făr' tot bine pentru noi!

Foaie verde lemn dubit, 
Vestea-n ţară a ieşit
De-un viteaz nebiruit
Care Pintea e numit,
De-un viteaz afar' din seamă
Pe care Pintea mi-l cheamă.
Ţine calea la strămtori
Şi opreşte negustori,
De-i scapă de gălbiori.
El izbânzi tot face nouă,
Cu ortaci o sută nouă,
Şi din ţară-n ţară trece,
Cu ortaci o sută zece.
Mers-a vestea să se ştie,
Până sus, la-mpărăţie,
Şi cei domni, când auzeau,
Oaste mare pregăteau,
Oaste mare,-mpărătească,
Pe Pintea să-l oblicească
Şi viaţa să-i sfârşească:
Tot cătane-mpărăteşti
Şi panduri orăşeneşti,
Cătane cu sutele
Şi panduri cu miile.
Pintea meu că auzea
Că oști mari s-apropia,
Dar el nu se spăimânta,
Ci din buze cam zâmbea
Şi din grai aşa grăia:
- Las' să vie cât de mulţi,
Să ai cu cin' să te lupţi;
Las' să vie, las' să vie,
Corbii de ştire le ştie,
Că de venit or veni,
Dar nu ştiu cum or porni!
Şi din gură cum grăia,
Bucium de argint scotea
Şi ortacii şi-i chema:
- Dragii mei, ortacii mei,
Toţi viteji ca nişte zmei,
Iată eu ce-am auzit:
Oaste mare c-a pornit,
Oaste mare,-mpărătească,
Pe min' să mă oblicească,
Pe voi să vă prăpădească,
Cătane cu sutele
Şi panduri cu miile.
Voi de luptă vă gătaţi,
Puştile bine-ncărcaţi,
Săbiile ascuţiţi,
De luptă gata să fiţi!

Bine vorba nu sfârşea,
Oaste mare că sosea,
De cătane-mpărăteşti
Şi panduri-orăşeneşti,
Cătane cu sutele
Şi panduri cu miile.
Şi pandurii-aşa grăia:
- Dă-te, măi Pinteo, legat,
Să nu te ducem stricat!
Dă-te, Pinteo, până-i vreme,
Şi de moarte nu te teme!

Pintea însă cam zâmbea
Şi din grai aşa grăia:
- Hai, legaţi-mă de vreţi,
Ori de vreţi, ori de puteţi,
Să văz eu cine va fi
Pe mine a mă robi!
Cum zicea, mi se-ncrunta,
Puşca-n mână că lua,
Sabia înc-o scotea,
În duşmani năvală da
Şi amar că mi-i culca,
Şi pe loc că-i alunga:
Cătane cu sutele
Şi panduri cu miile.
Domnii, dacă auzea,
Preţ pe capu lui punea:
O mie de gălbinei,
O mie de huşoşei,
Cine capu i-o tăia, 
Viu sau mort la domni l-o da!...
Cine însă cuteza,
Cine oare se-ncerca
Pe Pintea să-l prăpădească,
De el lumea s-o lipsească,
De-un viteaz aşa fălos
Şi la inimă milos,
De-un viteaz aşa de mare,
La sărmani d-ajutorare?...
Pintea mult mai vitejea,
Mulţi duşmani el mai culca
Şi nimica nu-i păsa,
Glonţ pe el nu-l vătăma,
Sabia nu mi-l tăia,
C-aşa mi l-a fost vrăjit
Maică-sa, când a fost mic;
C-aşa mi l-a fermecat
Maică-sa, când l-a-mbăiat!

Foaie verde de secară,
Colea, despre primăvară,
Când se-mbracă codrii iară, 
A ieşit Pintea afară; 
A lăsat cetăţi şi sate,
Că sunt pline de păcate,
Şi s-a tras în codru verde,
Unde traiul lin se pierde.
Colo-n jos de codru verde,
Un foc mare mi se vede,
Lângă foc Pintea şedea,
Cu ortacii lui vorbea,
Tot vorbea şi sfătuia.
Erau vreo sută cincizeci
Şi frigeau câţiva berbeci.
Când berbecii să frigea
Şi când cina să gătea,
Pintea la soţi se-ntorcea
Şi din grai aşa grăia:
- Care din voi s-a d-aflare
Să meargă la Baia-Mare
După pâine, după sare,
După praf de cel mai mare,
După lin, după pelin,
După trei cupe de vin?
Bine vorba nu sfârşea,
Un voinic să şi scula,
Cătră Pintea cuvânta:
- Ascultă, Pinteo, voinice,
Noi la Baia nu ne-om duce,
Că viaţa încă-i dulce!...
Dar de zici tu să pornim, 
Vreo câţiva să ne-nsoţim, 
Vorba ţi-o vom asculta,
Dar de-aici nu vom pleca
Până ce nu vom afla
Moartea ta din ce va sta!
- Fraţilor, fârtaţilor,
Zise Pintea soţilor, 
Voi de la mine-ţi afla
Moartea mea din ce va sta:
Din trei fire de grâu sfânt,
Dintr-un plumbuţ de argint
Bine-n puşcă-nţepenit,
Subsuoară-mi nimerit,
Subsuoară de-a stânga,
C-acolo-mi stă puterea!

Când fârtaţii-l auziră, 
Armele şi le gătiră
Şi pe cai mi se suiră,
Până-n Baie nu s-opriră.
Când în Baie au sosit,
Poarta-nchisă au găsit.
Ei cu bărzi dădură-n poartă,
De se sparse-n zece toată;
Pe la curţi la domni intrară,
Pâine şi sare luară, 
Vinul de bun îl gustară.
Dar cum bea şi-şi petrecea, 
Vremea iute le trecea,
Pandurii de îi afla
Şi după ei şi pornea.
Înlăuntru ei intrară
Şi de arme-i despoiară,
Cot la cot că mi-i legară.
-  Fraţilor, pandurilor,
Daţi-ne voi nouă pace,
Că nimica n-om mai face!
Dar pandurii răspundea:
- Voi de-aici nu veţi scăpa
Până-n ştire nu ni-ţi da
Moartea Pintii din ce-a sta.
Altcum vai de voi va fi,
În temniţi veţi putrezi,
Pe voi lanţu-a rugini!
Pintenii se-nspăimânta
Şi din gură cuvânta:
- Fraţilor, pandurilor,
De la noi puteţi afla
Moartea Pintii din ce-a sta:
Din trei fire de grâu sfânt,
Dintr-un plumbuţ de argint
Bine-n puşcă-nţepenit,
Subsuoară nimerit,
Subsuoară de-astânga,
C-acolo-i stă puterea!
Pandurii se bucurau,
Mai tare că mi-i legau
Şi la temniţă-i duceau. 
Apoi iară se-ntorceau
Şi de luptă se găteau;
Luau fire de grâu sfânt
Şi plumbuţul de argint,
Gloată mare se-nsoţea,
După Pintea se pornea.

Foaie verde iarbă-rea,
Pintea soţii-şi aştepta;
Ceas pe ceas se alunga,
Dară ei nu mai sosea.
Şi cum sta şi aştepta,
Un somn greu că-l cuprindea
Şi un vis urât visa:
Săbioara lui cea nouă
O visa că-i ruptă-n două,
Săbioara lui cea veche
O visa că-i ruptă-n şepte.
El îndat' se deştepta,
În picioare drept sărea
Şi ortacilor grăia:
- Fraţilor, fârtaţilor, 
Armele mi le cătaţi,
Calul să mi-l înşăuaţi,
Că urât vis am visat
Şi nu ştiu ce s-a-ntâmplat
Cu ortacii ce-au pornit,
Că iată, n-au mai venit!
Pintea iute-ncăleca,
Cătră Baia se lăsa,
Până-n Baie nu se-oprea.
În oraş dac-ajungea,
Şuiera şi asculta,
Doar de soţii lui va da.
Dar oricât el şuiera,
Soţii nu se arăta.
Pandurii din Baia-Mare,
Ce erau la privegheare,
Pe Pintea cum îl vedeau,
Cu toţii-n cale-i ieşeau, 
Armele şi le găteau
Şi din gură-aşa-i strigau:
- Pinteo, să te dai legat,
Că de nu, vei fi-mpuşcat
Cu trei fire de grâu sfânt
Şi c-un plumbuţ de argint
Subsuoară de-a stânga,
C-acolo-i puterea ta!

Pintea-atuncea cuvânta,
Pandurilor le zicea:
- Fraţilor, pandurilor,
Spune-ţi voi şi domnilor
Că eu legat nu mă dau
Până pe picioare stau,
Şi că nu mă dau supus
Până-mi mai stă capul sus;
Că să ştiţi că de prunc mic
Pân' la moarte-am fost voinic!
Eu de moarte nu am frică,
Că de mult mi-e ibovnică;
Dar mi-e jale să v-ascult,
Că fârtaţii m-au vândut
Şi fârtaţii mei v-au spus
La ce moarte sunt supus.
De v-au spus ei ca să scape
Peste munţi şi peste ape,
Doamne, atunci îi poţi ierta
Şi pe mine-a mă certa;
Dar de-au spus că să mă vânză
Şi pandurii să mă prinză,
Doamne, atuncea tu să-i baţi,
Că nu-s fraţi adevăraţi!
Şi vorba cum isprăveşte,
Iute arma şi-o goleşte,
Pe panduri îi tăvăleşte.
Dar scoţând sabia nouă,
Iată că se rumpe-n două;
Şi scoţând sabia veche,
Iată că se rumpe-n şepte! 
Atunci un pandur bătrân
Iute bagă mâna-n sân,
Ia trei fire de grâu sfânt
Şi plumbuţul de argint,
Puşca bine-nţepeneşte,
Pe biet Pintea mi-l ocheşte,
Subsuoară-i nimereşte,
Subsuoară de-a stânga,
C-acolo-i stă puterea.
Pintea la pământ cădea,
Lumea cu el se-nvârtea,
Calu-i jalnic necheza.

Şi când sufletul şi-l da,
Pintea astfel cuvânta:
- O sută cincizeci ai mei,
Toţi voinici ca nişte zmei,
Rămâneţi în codru verde,
Unde urma vi se pierde.
Şi ţineţi toţi laolaltă
Şi nu vă daţi niciodată!
Nu daţi sfatul
La fârtatul,
Că fârtatul
Pune capul! 
Ascultaţi, voinici, de mine,
Sfatul nu vi-l daţi la nime;
Cui îi daţi pâine şi sare, 
Ăla te mâncă mai tare;
Cui eşti frate şi părinte, 
Ăla mai întâi te vinde!...
De azi, Pintea, viteaz mare,
N-a tăia domni în cărare;
Pintea a gătat cu toate
Şi acum trage de moarte.
Dintre voi cin' mă iubeşte,
Cine pe Pintea-l jeleşte,
După ce voi muri eu,
Să-mi tunză tot părul meu
Şi-n zile de sărbătoare
Să-l puie-n poartă la soare,
În poarta oraşului,
În ochii norodului.
Să-l pieptene fetele
Toate duminecile,
Să-l sufle vânturile
Colea, primăverile!

Trei voinici s-au şi d-aflat,
Părul lui de i-au tăiat:
Unu-i Gheorghe Sălăgeanul, 
Altu-i Mitru Ardeleanul
Şi cu Ion Moldovanul.
Ei părul că i-au tăiat,
În poartă l-au aşezat,
Pintea să se pomenească
În cea ţară ungurească
Şi-n ţara ardelenească;
De români fie horit
Şi de străini pomenit!

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a baladei pe lecturirecenzate.ro !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !