05.03.2015

LA AGAPIA (3)

de Calistrat Hogaș

Urmare la La Agapia (2)

Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, și acest lucru stă în limba noastră, ca și în limba nearticulată a tuturor viețuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreț, de admirație... Interjecția e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească... Și nemărginitei feerii, ce se desfășura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decât o neînsemnată... particulă gramaticală !
Iată deci la ce se mărginea sărmana mea ființă în măreața noapte de 12 iulie, anul 18... A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spațiului; a atârna câte un punct de exclamație de fiecare stea tremurătoare, a-ți lărgi, ca o pasăre de noapte, pupilele, spre a vârî prin ele întregul univers în suflet și a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniță — iată, desigur, starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva.
Cu mine însă nu trebuia și nici nu putea să moară poezia și inspirația omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ...
Era să mă culc, când ceva neașteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munți sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele - nu știu - dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeiesc... Și acel glas de femeie sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea și amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc... Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce și-o dădeau, în adâncul nopții, umbrele și lumina, luna și stelele, munții, văile, apele, cerul și pământul... Și nu știu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte...
Cântarea se sfârși și nu mai reîncepu; revenii în sine-mi cu farmecul în suflet; mă retrăsei.
A doua zi, după prânz, sosi unul din amicii mei din Iași, care vizita mânăstirile, însoțind pe niște doamne și domnișoare.
E obicei ca toți trecătorii să-și lase numele lor săpat în vreun colț al sf. lăcaș; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; și dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut și noi ? Dintre toți eu aveam cuțit mai sănătos; și, cu toate acestea, nu m-aș fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeț să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfârșit, îmi era scris s-o pățesc și o pății. Astfel, una dintre domnișoare, foarte drăgălașă și zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume și mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului dinlăuntrul mânăstirii. Mă apucai de lucru. Cuțitul meu săpase întregul nume, dar prenumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârțâind o ușă; încetai lucrul și întorsei capul... N-am văzut în zilele mele față mai urâtă de călugăriță bătrână... Din tot chipul însă de stafie al acelei călugărițe și astăzi mi-au rămas parcă înfipți în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici și scânteietori; și astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet șuvițele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părțile capului ca niște șerpi împleticiți în o mie de forme fantastice; și astăzi rânjește parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinți galbeni, rari și ruginiți, prin ale căror strungi ar fi putut intra și ieși, în goană, o turmă de berbeci... Și potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap... Și când te gândești că tot pe același drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet !... Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut ?...
"Ce ți-i și cu boieroaicele aistea", mă gândii eu, punând cuțitul în buzunar.
Vizitarăm după prânz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privită din punctul de vedere al artei, atât exteriorul, cât și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuși că stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ștefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la școala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei !...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îți vine să jelești pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și culori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.
Ieșii și mă pregătii de drum.

Sfârșit

Dă clic aici pentru povestirea pe scurt a povestirii ”La Agapia” !
Urmează Spre Pipirig !