DE EMIL GÂRLEANU.
Sub
lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o
odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al
nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de
fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina
asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte
fluierul.
În
aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe
rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca
nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra
lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu
toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul
răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a
aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu
ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de
îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin
aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat ! Rândunelele,
vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne
însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de
paie...
Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol,
urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei
pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca
lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei
să-ţi dau puii când or creşte mari !"Şi el a fost cuminte, puii au crescut
mari, dar în urmă au zburat ! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au
jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi.
Şi-şi cunoaşte el
destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul
lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi
parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus !...
Păsărelele s-au
odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au
ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au
atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte.
Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă.
Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi
porni încet să lunece spre asfinţit.
Copilaşul
privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse
mânuşiţele la ochi şi începu să plângă.
Maică-sa
aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl
întrebă ce are.
Copilul
nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. Întinde mâna spre cer, îi arată
stolul care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:
-
Puişorii ....
Mama
îl strînge la sân şi îl săruta cu drag:
- Nu
plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi... la primăvară ...
Copilaşul
se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună
stolul pe zarea depărtată a cerului.
Şi lumina slabă a
duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Ai putea să citești și alte povestiri de Emil Gârleanu, doar să dai clic pe titlul ales:
