14.02.2012

POVESTEA LUI HARAP-ALB (8)

de ION CREANGĂ

Urmare la Povestea lui Harap-Alb (7) 

harap-alb-si-tovarasii-sai
Harap-Alb și tovarășii săi
Ochilă atunci se iè și el după Harap-Alb și pornesc tuscinci înainte. Și mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie și mai și: o pocitanie de om umbla cu arcul după vânat paseri. Ș-apoi, chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul și puterea omului aceluia ? Ț-ai găsit ! Avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decât își poate dracul închipui: când voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pământul în brațe. Și altă dată, așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare și cât voia de sus. 

Și dacă se întâmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dânsul: ți le prindea cu mâna din zbor, le răsucea gâtul cu ciudă și apoi le mânca așa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de paseri dinainte și ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămisit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
- Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemând ?
- Zi-i pe nume, să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zâmbind pe sub mustețe.
- Dar te mai duce capul ca să-l botezi ? Să-i zici Păsărilă... nu greșești; să-i zici Lățilă... nici atâta; să-i zici Lungilă... asemene; să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioșat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă, fiul săgetătorului și nepotul arcașului; brâul pământului și scara ceriului; ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.
- Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăți-Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu știi ce păcat te paște. Chitești că fata împăratului Roș numai așa se capătă ? Poate n-ai știință ce vidmă de fată e aceea: când vrè, se face pasăre măiastră, îți arată coada, și ie-i urma dacă poți! De n-a fi și unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducându-vă.
- Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de țuluc și l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi câtuși de cât și n-a mai clănțăni atâta din măsele, ca un cocostârc de cei bătrâncioși, că parcă mă strânge în spate când îl văd așa.
Păsări-Lăți-Lungilă se iè atunci după Harap-Alb și pornesc ei tusșese înainte. Și pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mânca lut și pământ amestecat cu humă și tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălți și iazuri, de se zbăteau peștii pe uscat și țipa șarpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, și numai înghețai ce da dintr-însul:
Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută,
Că-i cornută.
Mă rog, nebunii de-a lui. Câte-n lună și în stele, de-ți venea să fugi de ele sau să râzi ca un nebun, credeți-mă ce vă spun !
În sfârșit, Păsări-Lăți-Lungilă ademenea zburătoarele și, jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă, pe sămânță, de nu se mai stăvea nimene cu paseri pe lângă casă de răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăș, era părtaș la toate, și la pagubă, și la câștig, și prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânșii în călătoria sa la împăratul Roș, care, zice, cică era un om pâclișit și răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: "La unul fără suflet trebuie unul fără de lege". Și gândesc eu că din cinci nespălați câți merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ș-a mai da împăratul Roș și peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea ? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară. 
Ș-apoi acel unul are atunci în mână și pâinea, și cuțitul și taie de unde vrea și cât îi place, tu te uiți și n-ai ce-i face. Vorba ceea: "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale". Așa și Harap-Alb și cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata împăratului Roș, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte și, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie ? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.
Amu Harap-Alb și cu ai săi mai merg ei cât merg și, într-o târzie vreme, ajung la împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Și cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusșese. Harap-Alb înainte și ceilalți în urmă, care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se târâiau ațele și curgeau obielele după dânșii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. 
Ș-atunci Harap-Alb se și înfățișază înaintea împăratului Roș, spunându-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că niște golani au asemene îndrăzneală, de vin cu nerușinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămâie peste noapte acolo, și până mâine dimineață s-a mai gândi el ce trebuie să facă... Și pe altă parte, împăratul odată cheamă în taină pe un credincios al său și dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori, poate mai ceva decât aceștia.
Atunci credinciosul împăratului se duce repede și dă foc casei celei de aramă pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de lemne, de se face casa roșie cum e jăraticul. Apoi, cum însărează, vine și poftește pe oaspeți la culcare. Gerilă, atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarășii săi deoparte și le zice încetișor:
- Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mâine. Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. Îl știu eu cât e de primitor și de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri mulți înainte; să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri. D-apoi fetișoara lui... a zis dracul, și s-a făcut: bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și... Vorba ceea: "Capra sare masa și iada sare casa". Dar las' că ș-au găsit ei omul... De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama dracului nu le mai vine !
- Așa gândesc și eu, zise Flămânzilă. Și-a pus el, împăratul Roș, boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.
- Ba mi se pare c-a da el și teleagă, și plug, și otic, și tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.
- Ia ascultați, măi, zise Gerilă: "Vorba lungă, sărăcia omului". Mai bine haidem la culcare, că ne așteaptă omul împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse și cu brațele deschise. Hai ! Ascuțiți-vă dinții și porniți după mine.
Ș-odată pornesc ei, teleap-teleap-teleap ! Și, cum ajung în dreptul ușei, se opresc puțin. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzișoarele sale cele iscusite și casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu toții înlăuntru, se tologește care unde apucă și... tac mă cheamă. Iară credinciosul împăratului, încuind ușa pe din afară cu răpegiune, le zise cu răutate:
- Las' că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci, că v-am așternut eu bine. Vă veți face voi scrum până mâine-dimineață.
Apoi îi lasă acolo și el se duce în treaba lui. Dar Harap-Alb și cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele și au început a se întinde și a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roș. Ba încă Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură. Și hojma morocănea pe ceilalți, zicând:
- Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. Las' că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată ! Știi că are haz și asta ? Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crap de frig. Buună treabă! Să-mi dau eu liniștea mea pentru hatârul nu știu cui ? Acuși vă târnăiesc prin casă, pe rudă pe sămânță; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
- Ia tacă-ți gura, măi Gerilă ! ziseră ceilalți. Acuș se face ziuă, și tu nu mai stinchești cu brașoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai ești ! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. Are cineva cap să se liniștească de răul tău ? Ia auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită, numai gura lui se aude în toate părțile. Hojma tolocănește pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, ești bun de trăit numai în pădure, cu lupii și cu urșii, dar nu în case împărătești și între niște oameni cumsecade.

* * *

Sursa foto
Dă clic aici pentru Povestea lui Harap-Alb (9) !