12.02.2012

POVESTEA LUI HARAP-ALB (6)

de ION CREANGĂ

Urmare la Povestea lui Harap-Alb (5) 



harap-alb-si-calul-sau
Harap-Alb și calul său
Și întru una din sări, cum ședea Spânul împreună cu moșu-său și verele sale sus într-un foișor, numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de li fura vederile. Și deodată toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Și, când colo, cine era ? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea și capul cerbului pe care le-a și dat în mâna Spânului.
La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți și, uitându-se unii la alții, nu știau ce să zică. Pentru că în adevăr era și lucru de mirare !
Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-și pierde cumpătul și, luând vorbă, zice împăratului:
- Ei, moșule, ce mai zici ? Adeveritu-s-au vorbele mele ? 
- Ce să mai zic, nepoate ?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și credincioasă ca HarapAlb, aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuiește omul acesta !
- Ba să-și pună pofta-n cui ! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. Eu știu, moșule, că sluga-i slugă și stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na ! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aș fi luat cu mine ? Hei, hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista. Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: "Frica păzește bostănăria". Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea și pământul. Ce te potrivești, moșule ? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supușilor. De-aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii sălăți. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș: când văd că mâța face mărazuri, ț-o strâng de coadă, de mănâncă și mere pădurețe, căci n-are încotro... Dacă ț-a ajuta Dumnezeu să mă rânduiești mai degrabă în locul d-tale, îi vedè, moșule dragă, ce prefacere are să ia împărăția; n-or mai ședè lucrurile tot așa moarte cum sunt. Pentru că știi vorba ceea: "Omul sfințește locul !"... Fost-ai și dumneata la tinerețe, nu zic. Dar acum îți cred; dă, bătrânețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă !
În sfârșit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a amețit pe împăratul, încât a uitat și de Harap-Alb, și de cerb, și de tot.
Fetele împăratului însă priveau la verișor... cum privește câinele la mâță, și li era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor ? Spânul n-avea de cine... Vorba ceea: "Găsise un sat fără câini și se primbla fără băț", că altă, ce pot să zic ?

La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăț au fost poftiți cei mai străluciți oaspeți: împărați, crai, voievozi, căpitanii oștirilor, mai-marii orașelor și alte fețe cinstite.
În ziua de ospăț, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lângă Spân să dea voie lui Harap-Alb ca să slujească și el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de față cu dânsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospățului să stea numai la spatele stăpânu-său și nici măcar să-și ridice ochii la ceilalți meseni, ”că de l-oi vedè obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul”.
- Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică ? zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăiușul paloșului, pe care jurase credință și supunere Spânului la ieșirea din fântână.
- Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilință; sunt gata la porunca luminării-voastre.
Fetele împăratului au mulțumit Spânului și pentru atâta.
Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, și oaspeții, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la fereastră și zicând cu glas muieratic:
- Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului Roș nici nu gândiți !
Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful și au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul: unii spuneau că împăratul Roș, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alții spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, și că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alții întăreau spusele celorlalți, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase și aici lumea în pace. Alții ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; și că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alții, mai fricoși, își stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul acelui care a trimis-o. În sfârșit, unii spuneau într-un fel, alții în alt fel, și multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roș, dar nu se știa care din toate acele vorbe este cea adevărată.
Spânul, după ce-i ascultă pe toți cu luare-aminte, clătină din cap și zise:
- Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor. Dumneavoastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta.
Și atunci Spânul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și, nu știu cum, îl prinde zâmbind.
- Așa... slugă vicleană ce-mi ești ! Vasăzică, tu ai știință de asta și nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roș, de unde știi și cum îi ști tu. Hai, pornește ! Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pământului !
Atunci Harap-Alb, ieșind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă și sărutându-l, zice:
- Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar Spânul ! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roș de unde-oi ști. Asta-i curat vorba ceea: "Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă..." Se vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine știe ce mi s-a mai întâmpla ! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câinește, până acum. Dar cu omul roș nu știu, zău, la cât mi-a sta capul. Ș-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roș și fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi știind ! Parcă dracul vrăjește, de n-apuc bine a scăpa din una și dau peste alta. Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste... Dar m-am deprins a târâi după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea: "Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi".
- Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta. După vreme rea, a fi el vreodată și senin. Dac'ar sta cineva să-și facă seamă de toate cele, cum chitești d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morți pe toate cărările... Nu fi așa de nerăbdător ! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru dumneata ?! Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieții, căci știi că este o vorbă: "Nu aduce anul ce aduce ceasul". Când sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,
Și măcar m-aruncă-n foc.
Las' pe mine, stăpâne, că știu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roș: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinerețile lui. Hai, încalecă pe mine și ține-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă.
Harap-Alb atunci încalecă, și calul, nechezând o dată puternic, zboară cu dânsul:
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului
și o ia de-a curmeziș:
De la nouri către soare,
Printre lună și luceferi,
Stele mândre lucitoare.
Și apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, și luând de-a lungul pământului, merg spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb.
”Hei, hei ! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam felul !... Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo !... Paloșul ista are să-ți știe de știre...”
- Ei, vedeți, moșule și cinstiți meseni, cum hrănești pe dracul, fără să știi cu cine ai de-a face ! Dacă nu-s și eu un puișor de om în felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe șfară ! Bine-a zis cine-a zis: "Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic".
În sfârșit, împăratul, fetele sale și toți oaspeții rămaseră încremeniți, Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întâmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut.

Sursa foto

* * * 

Dă clic aici pentru Povestea lui Harap-Alb (7) !