17.02.2012

POVESTEA LUI HARAP-ALB (11)

de ION CREANGĂ

Urmare la Povestea lui Harap-Alb (10) 

povestea lui-harap-alb-11
Povestea lui Harap-Alb (11)
Și atunci, numai iaca și împăratul vine ca un leu-paraleu, să-și ia fata pe seamă și, când o găsește sub strajă, după cum nu se aștepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face.
Atunci Harap-Alb iar se înfățișază înaintea împăratului, zicând:
- Luminate împărate, de-acum cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem în treaba noastră.
- Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea și vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suflet, tot de o vârstă cu fata mea; și nu e deosebire între dânsele nici la frumusețe, nici la stat, nici la purtat.

Hai, și dacă-i cunoaște-o care-i a mea adevărată, ia-ți-o și duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi, de când ați venit. Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, și, dacă-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iară de nu, luați-vă catrafusele și începeți a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi !
Și ducându-se împăratul, pune de piaptănă și îmbracă la fel pe amândouă fetele și apoi dă poruncă să vie Harap-Alb să gâcească fata împăratului.
Harap-Alb, văzându-se pus în încurcală, nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie ca să nu greșească tocmai acum, la adică. Și, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omul tulburat, își aduce aminte de aripa cea de albină, și scoțând-o de unde-o avea strânsă, scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. Și atunci, numai iaca se pomenește cu crăiasa albinelor.
- Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb ? zise ea, zburând pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata să te slujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul și o roagă de toți dumnezeii ca să-i deie ajutor.
- N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor. Las' că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. Hai, intră în casă cu îndrăzneală, căci am să fiu și eu pe-acolo. Și cum îi intra, stai puțin și te uită la fete; și care-i vedè-o că se apără cu năframa, să știi că aceea este fata împăratului.
Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăratul și cu fetele, apoi stă puțin deoparte și începe a se uita când la una, când la alta. Și cum sta el drept ca lumânarea și le privea, cu băgare de seamă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a țipa și a se apăra cu năframa, ca de un dușman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndată face câțiva pași spre dânsa, o apucă frumușel de mână și zice împăratului:
- Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ți mai face nici o împiedicare, pentru că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-ați poroncit.
- Din partea mea poți s-o iei de acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit și sarbăd la față de supărare și rușine; dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpânești, căci acum ț-o dau cu toată inima.
Harap-Alb mulțumește atunci împăratului și apoi zice fetei: 
— De-acum putem să mergem, căci stăpânu-meu, luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrânit așteptându-mă.
- Ia mai îngăduiește puțin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luând o turturică în brațe, spunându-i nu știu ce la ureche și sărutând-o cu drag; nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău și cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Și de-a veni turturica mea înainte cu smicelele și apa, ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu ! Iară de-a avè noroc și-a veni calul tău mai întâi și mi-a aduce cele poroncite, să știi că merg cu tine, oriunde mi-i duce, s-a mântuit socoteala.
Și atunci, odată pornesc și turturica și calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe jos, după cum cerea trebuința.
Dar turturica, fiind mai ușoară, ajunge mai înainte; și pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau munții numai pentru o clipită, se repede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă, și apoi ca fulgerul se întoarce înapoi. Și, când pe la poarta munților, calul îi iese înainte, o poprește în cale și o iè cu măgulele, zicându-i:
- Turturică-rică, dragă păserică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie și cea moartă, și tu du-te înapoi de-ți iè altele și mi-i ajunge pe drum, căci ești mai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpânu-meu, și de stăpână-ta, și de mine, și de tine; iară de nu mi le-i da, stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, și de noi încă n-are să fie bine...
Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se repede și-i ia apa și smicelele cu hapca și apoi fuge cu dânsele la fata împăratului și i le dă, de față cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.
Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-i bună ? 
- Alei, țolină ce-mi ești ! zise fata împăratului. Da' bine m-ai vândut. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la împăratul Verde și vestește-i că venim și noi în urmă.
Atunci turturica pornește. Iară fata împăratului îngenunche dinaintea tătâne-său și zice:
- Binecuvântează-mă, tată, și rămâi sănătos ! Se vede că așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună !
După aceasta, își iè cele trebuitoare la drum, apoi încalecă și ea pe un cal năzdrăvan și stă gata de pornire. Iară HarapAlb, luându-și oamenii săi, încalecă și el și pornesc spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Mers-au ei și zi, și noapte, nu se știe cât au mers; și, de la un loc Gerilă, Flămânzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toți în cale, se opresc și zic cu jale:
- Harap-Alb, mergi sănătos ! 
De-am fost răi, tu ni-i ierta, 
Căci și răul câteodată prinde bine la ceva !
Harap-Alb le mulțămește ș-apoi pleacă liniștit, fata vesel îi zâmbește, luna-n cer a asfințit. Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia, un dor, soare mândru, luminos și în sine arzătoriu, ce se naște din scânteia unui ochi fărmăcătoriu!
Și mai merg ei, cât merg, și de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitându-se la fată și văzând-o cât era de tânără, de frumoasă și plină de vină-ncoace.
Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei, căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului și neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Șezi binișor, nu-mi da pace!
sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc ? Dar știu atâta, că ei mergeau fără a simți că merg, părându-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă; ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu știa sărmanul Harap-Alb ce-l așteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea.
Însă vorba cântecului:
De-ar ști omul ce-ar păți,
Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde și-l înștiințase că vine și Harap-Alb cu fata împăratului Roș.
Atunci împăratul Verde a și început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dând  poroncă să le iasă întru întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine și se gândea numai la răzbunare.
În sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, și de la o vreme ajung și ei la împărăție.
Și, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul și toată curtea împărătească, ca să-i primească. Și văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roș, odată se reăpede să o iè în brațe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brâncește cât colo și zice:
- Lipsește dinaintea mea, Spânule ! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde și fetele sale au rămas încremeniți de ceea ce au auzit. Iară Spânul, văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș, zicând:
- Na ! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul ! Dar calul lui Harap-Alb îndată se răpede și el la Spân și-i zice:
- Pân-aici, Spânule ! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
- Ei, da' din greu mai adormisem ! 
- Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată...
După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă: crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor și crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!
Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în seamă băgați, ș-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimea ospăta și bea !
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.
Sursa foto

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul  Povestiri de lecturi școlare !
Poți să mai citești aici și alte povești de Ion Creangă: