de Ioan SlaviciUrmare la Moara cu noroc (6) |
| Moara cu noroc (7) |
- Doamne ! zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu !
Dar Ghiță era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina ochilor în clipa când a ajuns la fereastră, pentru ca să nu vadă și să nu știe nimic, și i se răci tot sângele când se gândi că vor fi aflat și alții.
Era târziu, marți dimineață, când Lică ieși cam nedormit la lumina zilei.
Ploua, și le spunea oamenilor că avuse dreptate când zicea că are să se schimbe vremea și că tot era mai bine dacă pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie.
Ghiță luase hotărârea să nu aștepte decât plecarea lui Lică, apoi să-și pună caii la căruță și să se ducă la Ineu, ca să-l caute pe Pintea. Însă el dormise bine peste noapte, și mai ales acum, după ce-l văzu pe Lică, își schimbă gândul.
La urma urmelor, nici nu prea știa ce-ar fi având să vorbească cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, încât parcă le visase numai, și de când știa că și Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decât cum îl crezuse și îi era greu de bănuielile pe care și le făcuse în nedumerirea sa asupra lui.
La urma urmelor, nici nu prea știa ce-ar fi având să vorbească cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, încât parcă le visase numai, și de când știa că și Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decât cum îl crezuse și îi era greu de bănuielile pe care și le făcuse în nedumerirea sa asupra lui.
Iară Ana întâia oară în viața ea simți tragere de inimă pentru Lică și-i zise la plecare, din toată inima, "noroc bun !", căci soarta soțului său era acum legată de a lui.
După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi:
- Am o vorbă cu tine: nu acum, dar când îți prinzi vreme.
- Bine, răspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum.
- Nu acum, Ghiță, îi zise ea, ci când vom putea vorbi în tihnă. Caută-ți de rând cu oamenii; precum vezi, voiesc să plece.
Făcându-și socoteala cu drumeții, Ghiță se întreba mereu ce va fi având nevasta să-i spună, și grăbea mai mult decât de obicei, dar pe când drumeții erau gata de plecare, iată că sosi și Pintea, însoțit de alți doi jandarmi, la cârciumă.
El venea mai iute și era mai tăcut decât de obicei.
- Ce fel de oameni, așa, mai însemnați, au trecut ieri pe aici ? întrebă el, după ce intră cu tovarășii săi în odaia de lângă cârciumă și trase ușa după sine.
- Nu-i mai țin minte, răspunse cârciumarul rece.
- Ei, trebuie să aflu ! grăi Pintea scurt și hotărât. Ghiță privi lung la el, apoi la ceilalți doi și grăi dezghețat:
- Dacă voi ați sta mereu aici, atunci aș putea vorbi cum îmi place mie; dar voi veniți numai din când în când, și așa, trebuie să fiți oameni cu minte și să nu cereți să-mi bag capul în primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu știu de ce mă întrebați, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atât, luați-mă strâns legat și duceți-mă cu voi.
- La nevoie așa o să facem, răspunse Pintea, deși ai și tu toată dreptatea.
De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea le făcu tovarășilor săi semn să iasă.
Rămânând singur cu Ghiță, el privi câtva timp jos, țintă înaintea sa, apoi grăi:
- Lui Lică îi spui tot și mie nu-mi spui nimic !
- Nu i-am spus lui Lică până acum nimic. Va fi știind, răspunse Ghiță, dar de la mine nu.
Pintea privi lung și aspru în fața cârciumarului, ca și când ar voi să afle adevărul din ochii lui.
- Atunci, zise el într-un târziu, poate că ai vreo slugă. Ghiță dete din umeri.
- Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru.
Deodată el tresări ca deșteptat printr-un gând, care-i luminează tot capul.
Deodată el tresări ca deșteptat printr-un gând, care-i luminează tot capul.
- Cunoști tu pe Lică ? întrebă el iute.
- Îl cunosc.
- Bine ?
- Bine ! n-am fost prinși împreună ?! Nu împreună am stat închiși ?!
- Tu ai fost închis ? întrebă Ghiță tulburat.
- Da ! Furaserăm niște cai, Lică și eu, și ne-au dat de urmă; au împușcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dădeam prinși.
- Vasăzică, tu ai fost prins o dată ? grăi Ghiță încă o dată.
- Ce dracu ! strigă Pintea râzând, aș fi oare ceea ce sunt, dacă n-aș fi dovedit că știu toate potecile și toate apucăturile tovarășilor mei de mai nainte ? Dar ce vrei să-ți spun despre Lică ?
Ghiță-și pierduse rostul și începu a se teme de omul la care ținuse atât de mult mai nainte.
- Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri.
- Pentru muieri ? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică și cu toate aceste să râdă și de dracul și de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiță, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiță, sunt de treizeci și opt de ani: mă spânzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt și alții mai și mai decât dânsul ! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viața.
- Atunci înțeleg ! grăi cârciumarul încălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cârciumă, ca să-i pun adică om de pândă în casa mea !
Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică și stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă.
- Pentru că trebuie să știi, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine...
- Stai ! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ți-o aleg eu, și grija mea de dânsa !
- Bine, grăi Ghiță, dacă socotești tu...
- Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici ?
- Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ți răspund.
- Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mâhnit. Dintre două, una: ori vorbești cu mine pe față, ori mă lași dracului ! Înțeleg să nu le spui altora, dar mie ?
- Ție ți-aș spune, răspunse Ghiță, dar dacă îți spun ție, spun la toată lumea, fiindcă tu ești dator să le spui și altora. Uite ! întreabă-i pe drumeți, întreabă-l pe slugă, silește-l să-ți spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea.
- Te înțeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici tu. Știi tu de pielea cui e vorba ? Astă-noapte l-au călcat doi inși pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în picioare, și-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu știe câți bani de la dânsul.
Ghiță parcă nu înțelegea bine.
- Pe care jidov, întrebă el, pe arândașul ?
- Da ! pe arândașul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decât Lică. El are obiceiul de a se pune cu puțini la cale, pentru ca să se știe mai adăpostit de prostia altora.
Ghiță nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă și Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea vorbi.
- Lică nu putea să fie, zise el hotărât. Pe el îl cunoaște arândașul.
- Apoi da ! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu fețele acoperite, și arândașul zice că i se părea ca și când ar fi fost Lică.
- Ei bine, nu se poate ! grăi Ghiță îndărătnicit. Lică a dormit astă- noapte aici, în casa mea, și n-a plecat decât abia acum.
Pintea stete câtva timp pe gânduri.
- Când a venit ? întrebă el.
- Ieri pe la amiazăzi.
- Cu cine a stat ?
- Va să afli de la slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta.
- Ferească Dumnezeu ! grăi Pintea ridicându-se. Un lucru să știi și să-l ții totdeauna minte: Lică nu se bizuie niciodată pe alții. Pune caii și-ți ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalți doi rămân aici.