11.09.2014

MOARA CU NOROC (10)

de Ioan Slavici

Urmare la Moara cu noroc (9)

moara-cu-noroc-10
Moara cu noroc
de Ioan Slavici



- Foloase nu prea am, răspunse cârciumarul, dară veți înțelege că s-ar putea să am pagube dacă m-aș strica. Apoi, adăugă el mai cu jumătate de gură, omul bea, mănâncă, el și oamenii lui, iară eu m-am pus ca cârciumar pentru asemenea oameni, la marginea drumului.
- Se înțelege, urmă comisarul apăsând asupra vorbelor, el plătește bine.
- Da, răspunse Ghiță, începând a se tulbura. Dacă nu are bani, îmi dă porci.
- Vasăzică porci îți dă ? grăi acum comisarul apropiindu-se de dânsul. D-ta știi că Lică Sămădăul e om bănuit: de unde știi dacă porcii pe care ți-i dă nu cumva sunt de furat ?
Pe Ghiță începură să-l treacă sudorile reci. Îi părea un lucru nedrept să fie silit a se destăinui față cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată în viața sa, când era de față și Pintea, prietenul său, cu care se stricase tocmai fiindcă-l lăsase în nedumerire asupra daraverii sale cu Lică. Dar și astă dată trebuia să răspundă și să spună adevărul, căci nu știa ce va răspunde Lică la vremea lui.
- Am toate semnele turmelor lui Lică tăiate în bucăți de piele și înșirate pe o verigă de sârmă; mi le-a dat el însuși, grăi Ghiță mai liniștit.
- Așa ! zise iar comisarul, ți-a dat semnele turmelor sale. Și nu ți s-a întâmplat niciodată ca el să-ți dea porci care nu purtau nici unul din acele semne ?
- Da ! răspunse Ghiță hotărât, ca omul care-și aprinde casa în cap, apoi aruncă o privire la Pintea, ca și când ar voi să-i zică: "Asta ți-o spun ție !"
Comisarul își pierdu răbdarea în față cu liniștea lui Ghiță.
- Nu știi d-ta, îi zise el aprins, că numai hoț cu hoț se însoțește și că legea îl pedepsește pe acela care primește lucruri de furat ?
Ghiță privi din nou la Pintea și, văzând mânia ce se oglindea în ochii lui mari și în sprâncenele-i încrețite, își ridică capul și își potrivi hainele pe trup, în vreme ce vinele de la tâmple din ce în ce i se umflară.
- Domnule comisar, zise el așezat, nu te încrunta la mine, că n-ai pentru ce. Așa este, am primit semnele turmelor lui Lică pentru ca să-i pot spune dacă trec porci furați din turmele lui pe la cârciumă, ba când mi-a dat porci, pe care puteam să-i bănuiesc, n-am venit aici să vă spun d-voastre. Dar să nu-mi arunci mie vorba asta, urmă el luându-și avânt, căci, dacă-i așa, eu trebuie să v-o arunc d-voastre ! Dacă nu știți să curățiți drumurile de oameni răi, cum îl credeți pe Lică, atunci rămâneți cel puțin drepți și nu-i năpăstuiți pe aceia pe care tot d-voastre îi lăsați în strâmtorare !
Îi părea rău lui Ghiță că grăiește aceste cuvinte și, chiar atunci când le rostea, se mustra pentru ele, căci știa că-l vor umplea pe comisar de mânie; însă el nu se putea stăpâni, trebuia să dea odată pe față gândurile pe care le purtase atâta vreme în inima sa, trebuia mai ales acum, când era de față și Pintea, pe care nu voia să-l mai lase în nedumerire.
Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, căci el nu aflase tot ce trebuia să afle, și le aflase chiar și aceste puține numai acum, ca din întâmplare, numai pe când Ghiță era strâmtorat, iară nu mai nainte, pe când se aflau singuri.
Cât pentru comisar, el se făcu roșu ca și racul și era o clipă în care ar fi fost în stare să ridice mâna și să dea în Ghiță; însă el simțea că de aici înainte îl ține strâns pe Ghiță și se poate juca cu el, cum pisica se joacă cu șoarecele.
- Înțeleg, zise el dar, stăpânindu-se. Nu te-ai întovărășit cu Lică decât de strâmtorare. Mie prea puțin îmi pasă de ce te-ai întovărășit: destul că știu că trebuie să te pun în rând cu el. A stat Lică toată noaptea singur ?
- Nu, răspunse cârciumarul adunându-și din nou puterile. Puțin după ce s-a înserat a venit la el un om cu o muiere.
- Puțin după ce s-a înserat ? Dă-ți bine seama: nu cumva era mai spre miezul nopții?
- Tocmai mă culcasem, răspunse Ghiță cam tulburat.
- Tocmai te culcaseși ? grăi comisarul. Eu nu știu când ai d-ta obiceiul să te culci. Dar să fie așa. Cine era omul acela ?
- Nu știu.
- Nu cumva era Răuț, tot Răuț, care plecase de cu seară ?
- Nu ! răspunse Ghiță hotărât.
- Ei bine ! urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, până dimineața la Lică ?
- Nu, răspunse iar Ghiță. Au plecat iar peste puțin.
- Peste puțin ? O ții bine minte aceasta ! Nu cumva era în zori de zi ?
-Tocmai ațipisem ! grăi Ghiță cam speriat. Câtva timp ei steteră toți trei nedumeriți, ca și când ar fi auzind undeva ceva și ar voi să-și dea seama ce era ceea ce auziseră, și unde, și cum. Ghiță, care nu știa nimic despre mărturisirile lui Marți, nu înțelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iar Pintea și comisarul, văzând mărturisirile celor doi oameni luați la cercetare, își dădeau silință să se dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marți își făcuse gândul că Buză-Ruptă și Săilă au călcat de cu seară pe arândașul, iară spre miază-noapte Răuț a venit să-l vestească pe Lică despre cele petrecute și să-i aducă poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiță spune dinadins un neadevăr; el făcu dar câțiva pași înainte, privi aspru în ochii lui Ghiță și întrebă:
- Carevasăzică, omul care a venit cu femeia nu era Răuț; el a venit numaidecât seara, cum am zice, chiar pe timpul când arândașul fusese călcat, și a plecat peste puțin ?
Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în față lui Ghiță, își trase cu mâna peste față și încreți sprâncenele. "Dacă-i așa, își zise el, atunci Lică a plecat, l-a călcat pe arândașul și iar s-a întors la cârciumă, iară Ghiță e năpăstuit." Purtat de acest gând, el privi drept în fața lui Ghiță și-i făcu semn să zică da.
- Nu pot să jur, răspunse Ghiță, cu toate că nu-i scăpase acest semn. Stăteam la fereastră și poate că n-am auzit și n-am văzut bine. Poate că era Răuț. Apoi, ațipisem mai nainte de a fi plecat ei și nu pot să-mi dau seama de timpul care a trecut la mijloc.
- D-ta ai vorbit cu Lică și cu ceilalți despre arândaș ? grăi comisarul stăruitor.
- Da ! răspunse Ghiță, cam scos din sărite prin această trecere neașteptată de la un lucru la altul, însă numai cu Lică singur, care m-a întrebat când vine arândașul, fiindcă ar fi având, precum zicea, o vorbă cu dânsul.
- Numai atât ?
- Numai.
- A mai auzit cineva ?
- Nu cred, răspunse Ghiță strâmtorat. Mă luase la o parte.
- Apoi, dacă nu aveați altă de vorbit, grăi comisarul zâmbind, ce nevoie aveați să vorbiți în taină ?
Ghiță dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stăpâni. El înțelegea pentru ce Lică a vorbit în taină și cu toate aceste destul de tare, pentru ca și alții să-l audă.
- Nu cumva, zise el apăsând asupra fiecăreia dintre vorbe, Sămădăul a vorbit așa pentru ca să te pună la bănuială dacă se va fi dovedind că el a călcat pe arândașul ?
Pe Ghiță-l trecură o dată fiorii.
- Asta nu e cu putință ! zise el înecat de năvala sângelui. Nu se poate ! șopti apoi cu glasul pierit al omului ce-și apără viața. Nu pot să dovedesc că atât am vorbit cu Lică și numai atât, cât vă spusei; dar pot să jur pe pâine și sare, pe cruce și pe sfânta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur, adause deznădăjduit, că Lică a stat toată noaptea la cârciumă.
- O vom descurca noi și asta, ca să vezi că știm să curățim drumurile de oameni răi ! grăi comisarul mulțumit de capătul la care a ajuns, în vreme ce Pintea își mușca buzele și-și rupea unghiile de la degete, iară Ghiță ședea descordat în fața lor.
După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiță nu putu să se întoarcă acasă decât ca om lăsat pe chezășie.
Plecând să-și caute oameni de chezășie, el simți că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu care se-ntâlnea pe drum îl ardeau parcă, și așa mergea drept înainte, fără de a mai îndrăzni să-și ridice ochii de la pământ ori să privească în lături.
Cel dintâi la care se duse, cumnatu-său Andrei, fratele Anei, fiind un om nemaiumblat în asemenea treburi, se cam codi când află de ce e vorba. Aceasta-l făcu pe Ghiță și mai nehotărât. Mergând la popa, un văr al său, ca să-l roage și pe acesta, el se opri mai adeseori în cale și, dacă nu ar fi trebuit să se gândească la Ana și la gospodăria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca să nu se mai pună în sarcina altora. Popa primi bucuros să-i fie om de chezășie, ba îl și îmbărbătă, spunându-i să nu se mai teamă de nimic, dacă se simte nevinovat; însă în același timp îi da sfaturi bune și-l mustra pentru că s-a dus la Moara cu noroc.
Popa îi făcu totodată și hârtia de chezășie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a pleca, și astfel, cam pe la 4 ceasuri după-amiazăzi, Ghiță putu să-și pună caii la căruță și să plece.
Dar când era să plece dimpreună cu Laie, îi veni o femeie înaltă și smeadă, cu buzele subțiri și cu ochii mici, neastâmpărați, și-l vesti să mai aștepte, fiindcă vine și Pintea căprarul. Această femeie, îmbrăcată pe jumătate țărănește, era Uța, slujnica pe care o căutase Pintea după înțelegerea ce avuseseră de dimineață.
- Bine, grăi Ghiță, am mare trebuință de o slujnică, dar nu tocmai acum; am să vin în zilele aceste să te iau. Dar, adăugă el peste puțin, mai stai pe aci până ce vine căprarul, ca să văd cum v-ați înțeles.
Singur nu-și dădea seama pentru ce, dar era hotărât să nu o ia chiar acum cu dânsul; însă după ce Pintea veni și zise scurt: "Iacă, ți-am adus și slujnică", el nu mai îndrăzni să zică nimic, ci-și călcă pe inimă, deși parcă simțea că Pintea îi pune această femeie de pândă în casă.
Plecând, Ghiță mâna caii, Pintea ședea lângă el, iară Laie se făcuse ghem în fundul căruței, lângă Uța, care-și adusese în pripă și o legătură cu rufe, pe care și-o pusese pe un snop de coceni, ca să șadă bine.
Pintea era tăcut ca de obicei, iară Ghiță ședea ca pe spini lângă dânsul.
- Să nu te miri ! îi zise Pintea într-un târziu. Eu am poruncă să-ți caut casa pentru ca să văd dacă nu voi găsi ceva ascuns în casa ta. Știu că n-am să găsesc nimic, dar trebuie să mă supun la poruncă.
Obosit cum era, Ghiță nu putu să-și dea numaidecât seama despre înțelesul acestor cuvinte.
- Adică și asta !? zise el cam nepăsător. N-au fost destule cele de până acum !? Bine, Pinteo, adăugă apoi peste puțin mai viu, spune-mi, tu, pe sufletul tău: mă crezi tu ori nu mă crezi pe mine vinovat ?
- Nu mă întreba, că nu pot să-ți răspund ! grăi căprarul apăsând asupra vorbelor.
Ghiță tresări și ochii i se umplură de văpaie.
- Înțeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ți le-am zis eu ție astă-dimineață. Vrei să mi le aduci aminte. Dar să știi un lucru: nu se poate să-i faci unui om mai mare nedreptate decât să-l mustri pentru o greșeală pentru care-și face el însuși destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă cunoști, rușine să-ți fie de slăbiciunea ochilor tăi !
- Noi bănuim pe toată lumea, grăi căprarul; asta ni-e meseria.
- Să-ți fie de bine ! răspunse Ghiță privindu-l cam peste umăr. Crede-mă că prea puțin îmi pasă dacă mă crezi așa ori altfel: eu tot eu rămân.
Pintea nu era omul care să răspundă de asemenea vorbe; ei își urmară dar calea în tăcere, înșirând fiecare gândurile sale. Pintea spusese adevărul când zisese că bănuiește pe toată lumea. Oricum se sucea și învârtea, el nu putea părăsi gândul că Lică a fost acela care a călcat pe arândașul și-l cuprindea un fel de nebunie când se gândea că și astă dată îi va scăpa. Îl vedea parcă râzând pe sub mustață și lăudându-se între pahare... Iară Ghiță, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se făcuse apărător al lui Lică, se pusese alăturea cu el, îi dăduse mână de ajutor.
Dar și Ghiță vorbise din inimă când spusese că prea puțin îi pasă. Acum chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-l bănuiește, el se simțea mai bun decât cum îl credeau alții, prea bun pentru oamenii în mijlocul cărora se afla, și dacă mai nainte îl apăsa gândul că nu mai poate umbla prin lume decât sub scutul cinstei altora și că în curând va trebui, poate, să cadă la închisoare, acum iar își ridica fruntea, deoarece simțea că toți acei care îl osândeau, aflându-se la strâmtorarea în care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiți ori mai răi decât dânsul. "Da, își zise el, am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puși în locul meu, ați fi mers mai departe decât mine ori v-ați fi aruncat cu nesocotință în primejdie". Era o amarnică dezamăgire în aceste cuvinte. În clipa când le zicea, el se simțea mai sărac decât până atunci. Pierduse toate bucuriile, toată părerea de bine pe care omul o simte când vede pe acela pentru care simte tragere de inimă, când îi vorbește, când poate să-i facă vreo mulțumire, când primește o vorbă bună de la dânsul, când se gândește la el, pierduse mângâierea ce se revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decât omul despre care putem să ne facem gânduri bune !? Despre Pintea, un fost tovarăș al lui Lică, om ieșit din fundul temnițelor ca să-și urmărească prietenii de mai nainte, om care bănuiește pe toată lumea, fiindcă asta îi este meseria; pentru acest om el se depărtase de Ana, soția sa; în acest om pusese el mai multă încredere decât în aceea cu care era legat pe toată viața. Dar Ghiță nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gând, care încetul cu încetul se strecura printre celelalte și-i umplu în cele din urmă sufletul de mângâiere. La urma urmelor, toate le făcuse din dragoste către dânsa, din dorința de a o vedea veselă și mulțumită, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de orice gând rău. Ce-i pasă lui acum de Pintea, de judecăți, de trebile arândașului, ce-i pasă de gândurile ce-și va fi făcând lumea ?... Căci mare drept avea bătrâna când vorbea de liniștea colibei; aici și numai aici e limanul de scăpare, când, la nevoie, ca totdeauna, lumea te părăsește. Ghiță începu să mâne mai iute, căci drumul îi părea prea lung. Simțea că ea îl așteaptă cu neliniște, îi vedea neastâmpărul și îi părea o veșnicie la mijloc până ce va putea să o vadă și să-i grăiască un cuvânt, numai un cuvânt, numai câteva vorbe: "Ano ! nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gândesc când mă vezi tăcut, căci toate le fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieții mele; nu-ți face gânduri rele, că nu vreau să împarți necazurile vieții cu mine, ci să le port eu însumi. Ano ! te gândește că-mi trece ca un junghi prin inimă când te văd tristă ori mâhnită și ori de ce te-ai întrista ori mâhni, eu nu pot să cred alta decât că eu sunt de vină. Ano ! sunt un om bănuit, om lăsat pe chezășie, am poate să cad la închisoare, dar tu nu te mâhni când vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ți pune toată credința în mine, căci toate vor trece în câteva zile și câtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orice supărare. Uite, în trei zile plecăm de aici și trăim mai departe cum am trăit odinioară. Acum, când simt că pentru tine e mai bine așa, nu mai stau la îndoială, ci plec cu părere de bine."
- Ce-i asta !? strigă deodată Pintea, ridicându-se iute în picioare. Ghiță tresări ca deșteptat din somn și privi în toate părțile, ca să vadă ce-l speriase pe Pintea.
Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărțea decât un deal. Ploaia încetase; norii se răriseră și razele soarelui furișat din dosul norilor atingeau de asfințit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decât ca de câteva palme în dosul dealului, acoperit cu pădurea deasă, ce se întindea la stânga drumului. Pe drum stătea o trăsură boierească fără de cai.
- Mână ! grăi Pintea. Aici nu e bine. Ghiță se ridică și el în picioare, apoi dete frâu cailor, gândurile bune îi pieriră ca și când le-ar fi luat cu mâna și mintea i se opri pe câtva timp în loc.
Sosind la trăsură, ei nu găsiră decât trupul unui copil mort de o lovitură pe care o primise, precum se vede, cu patul puștii în ceafă: el era aruncat la câțiva pași pe iarbă, cu hainele lipite de trup, cu ochii ieșiți pe jumătate din cap și cu fața plină de sânge închegat.
În cealaltă parte a trăsurii mai era o mare baltă de sânge închegat, și capra de asemenea era pe ici, pe colo însângerată, deși ploaia spălase sângele de pe ea. Urmele pe drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau deloc, fiindcă le spălase ploaia; numai la vale se cunoșteau urme de copite, dar și aceste se pierdeau la depărtare de vreo sută de pași.
Pintea își dete seama de toate aceste, făcu un ocol împrejur, apoi se întoarse iar la Ghiță, care stătea dimpreună cu Laie, încremenit, în drum, în vreme ce Uța rămase cuprinsă de fiori în căruță.
- Ce-a fost aici ? zise el tulburat. Îți vine să juri că slugile și-au omorât stăpânul, și tot nu-mi vine să cred. Ei ! nu înțeleg, urmă apoi peste puțin. Au plecat la vale, pe cât se vede de pe urme, apoi au legat cârpe cu câlți la copitele cailor și s-au întors în pădure.
Ghiță dete din umeri.
- Nu cumva ești gata să juri că nici asta n-a făcut-o Lică ! grăi Pintea, în vreme ce vinele i se umflară și ochii parcă erau să-i iasă din cap.
- Bine ! Ți-ai ieșit din fire !? zise Ghiță privind buiguit la el.
- Nu, răspunse căprarul, dar minune că nu-mi ies ! Pentru că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu pierdem vremea; Uța rămâne aici, iară noi plecăm toți trei ca să căutăm urma din pădure. La locul mai șes, căci hoțul cuminte nu umblă pe coaste, unde lunecă calul și lasă urme, pe la bălți, unde rămâne urmă, pe lângă buturugi, unde se adună putregaiul și pământul se prăfuiește sub copita calului... Haideți ! 
Ghiță stete câtva timp nehotărât.
- Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineață, așa zicând, fără de veste de acasă, și cine știe ce s-a întâmplat de atunci pe la cârciumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu trăsura asta.
- Fără de mine nu poți să te duci ! îi zise Pintea aspru.
- Vorbă și asta ! grăi cârciumarul cam nepăsător. Aș vrea eu să văd cine mă oprește să mă duc la nevastă și la copii ! ca om lăsat pe chezășie, adăugă el peste puțin.
- Eu te opresc ! Am poruncă să-ți caut casa și nu te las să intri în ea decât deodată cu mine. Trebuie să înțelegi de ce.
Ghiță se întoarse în călcâi, sări în trăsură și apucă în o mână frânele, iar în cealaltă biciul.
- Dă-te în lături ! zise apoi așezat, când văzu că Pintea sare să apuce căpăstrul unuia din cai.
Pintea nu se mișcă.
- Pinteo ! grăi Ghiță zâmbind. Nu mă băga în păcate. Ce vrei tu !? Văd un copil omorât în drum, abia câteva împușcături de la casa mea, și tu crezi că am eu inimă în mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar singuri în pustietatea asta ! Dacă vrei, vino și tu acum, iară dacă nu vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aștept... Dă-te în lături ! strigă apoi hotărât, când văzu că Pintea se încăpățânează, dă-te în lături, strigă iar ridicând biciul, că dacă nu, le dau frâu cailor și trec cu căruța peste tine. O loază ca tine nu mă oprește pe mine în cale !
- Cum ai zis ? Loază !? grăi Pintea, lăsând cam amețit căpăstrul din mână. Acu du-te, dacă vrei !
Ghiță dete cu biciul între cai și plecă, părăsind pe Laie în mijlocul drumului.
Era în amurgul serii când Ana văzu căruța lui Ghiță în culmea dealului despre Ineu, venind la vale și venind, încât era să crezi că are să se sfărâme în bucăți.
Ana-și opri răsuflarea și inima începu să i se bată în piept. Deodată ea tresări și tot sângele îi năvăli în obraji.
Ghiță era singur cu o femeie, fără îndoială slujnica pe care și-o poftise Lică.
Nevasta își uită deodată toate nedumeririle, tot neastâmpărul cu care-și așteptase bărbatul și nu mai simți în ea decât o singură pornire pătimașă, să meargă la femeia aceea și să-i tragă cu ghearele pielea de pe obraji. Era amețită, tremura în tot trupul și nu se putea mișca din loc, când Ghiță se dete jos din căruță și se apropie de dânsa.
- Ce-i ? zise el privind în fața ei albă ca varul.
- Ce să fie ! Nimic ! răspunse ea stăpânindu-și mânia. 
El o luă de mână și-o duse în casă.
- Ce s-a întâmplat ? îi zise apoi. Cine a trecut astăzi pe aici ?
- Oameni, fel de fel... zise ea înecată.
- Ano ! grăi bărbatul înduioșat. Nu vorbi așa cu mine, acum, tocmai acum nu vorbi așa. Ai dreptate să fii mâhnită: m-am dus fără de veste, așa zicând, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Află acum că astă-noapte l-au călcat pe arândașul, l-au bătut de moarte și-au luat de la el bani, aur și argintărie, tot ce-au găsit și putut duce. Află că m-au luat și pe mine la bănuială, și că nu m-am întors acasă decât pe chezășie. Acum, întorcându-mă de la Ineu, am găsit în drum o trăsură boierească și lângă ea un copil ucis și aruncat la marginea drumului. Cine-a mai fost în trăsura aceea ? spune-mi, ca să-l vestesc pe Pintea.
Ana stătea ca un stâlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec în urechi și nu puteau să străbată până la inima ei, tulburată de alte gânduri.
- O femeie a fost, zise ea, o domnișoară, o văduvă tânără ! Mai știu eu cine !? Vor fi dus-o cu dânșii, căci era tânără și frumoasă, urmă ea cu patimă, plină la față și la trup, iară voi, bărbații, nu vă gândiți decât la d-alde astea.
Ghiță rămase nemișcat înaintea ei.
- Ce-i, Ano ? Ce ai tu !? zise el îngrijat, și se apropie ca să o cuprindă cu brațul și să-i privească mai dinadins în față.
- Lasă-mă ! îi șopti ea înecată, și-l dete cu cotul la o parte. Lasă-mă, că-mi vine rău când mă atingi.
- Nu te las ! strigă el deznădăjduit, și o cuprinse cu amândouă brațele. Trebuie să știu ce ai ! Așa nu te-am mai văzut. Aveai să-mi spui ceva astă-dimineață; grăiește. Tu nu ești bine ! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea... Ți-a dat cineva ceva ! Te-a vrăjit ? Ce-i ?!
Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plâns și să-și strângă pumnii ridicați în sus.
- Ce caută muierea asta aici ?! zise ea râzând încât i se vedeau dinții. Ghiță, ce caută ? Muierea ce caută ? Ce vrei tu să faci din casa mea !?
El o lăsă din brațe și rămase privind tulburat la dânsa, tulburat, dar rece ca sloiul de gheață.
- E oare cu putință !? zise el încet. Mintea mi se oprește în loc. E vorba de oameni morți, omorâți în drum, de o femeie care a fost răpită de lângă copilul ei mort, e vorba de cele mai grozave lucruri, și tu nu ai alt necaz pe lumea asta decât pe acela că eu am adus o slujnică în casă.
- Ce-mi pasă mie de alții ! răspunse ea. Mai mult amar n-a fost în viața lor întreagă decât este acum în sufletul meu: e mai grozav să trăiești cum trăiesc eu decât a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiță; mă seci de viață, mă chinuieși, îmi scoți răsuflare cu răsuflare viața din mine, mă lași să mă omor eu din mine.
- Lasă-mă dracului, nu mă mai hârși și tu, grăi soțul mutând un scaun din loc, că destule am eu pe capul meu...
- Dacă le ai, tu ți le faci singur, răspunse ea înrăutățită. Hei ! Ghiță, să nu te bată pe tine suspinele mele ! Prea mă crezi tu pe mine proastă; însă nu sunt proastă, ci am slăbiciune de tine. Astă-noapte mă gândeam să-mi iau copiii și să plec de aici, lăsându-te singur cu păcatele tale; știu că așa ar trebui să fac, dar nu pot, iacă, nu pot, nu mă lasă inima, n-am putere și simt că, orice ai face, eu tot țin la tine, câtă vreme nu trebuie să cred că-ți cad ca o sarcină pe cap. Nu te mai ascunde de mine... Zici că l-au călcat pe arândașul ? Crezi tu că eu nu v-am auzit ieri vorbind de dânsul ? Crezi tu că eu n-am înțeles cele ce s-au petrecut astă-noapte ? Crezi tu că nu l-am văzut pe Lică întorcându-se în zori de zi de la Ineu ?!
Ghiță adunase peste zi mult venin și multă mânie în sufletul său, și acum tot acest venin, toată această mânie se aduna la un loc: el răsuflă o dată din greu, se dete un pas înapoi și grăi încet:
- Ce vrei tu să zici, Ano ?
- Știi tu prea bine ce voiesc să zic ! răspunse ea râzându-i în față. Tu cu Lică, voi, în înțelegere, l-ați călcat pe arândașul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să te pot da de gol.
- Adică și tu ! grăi Ghiță înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, își ridică amândouă mâinile asupra și rămase câtva timp nemișcat și gata de a se arunca la ea.
- Da, zise ea râzându-i încă o dată în față, omoară-mă, că ești mai tare decât mine ! Ai început odată, urmează mai departe, mergi până la sfârșit !
El își încleștă ghearele în umerii ei fragezi, o ținu strânsă înaintea sa, apoi întrebă:
- Tu zici că eu m-am înțeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arândașul ?
- Da ! răspunse ea hotărâtă.
- Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecând, iară tu l-ai văzut întorcându-se ?
- Da ! răspunse iar Ana. 
El îi scuipă o dată în față, apoi își luă mâinile de pe ea.
- Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socotești pe mine, zise el, și ieși din casă cu amândouă mâinile în cap.
Iară Ana se lăsă pe patul de alături și începu să plângă un plâns ușor și alinător.

* * * 

Sursa foto

Dă clic aici pentru Moara cu noroc (11) !