ABU-HASAN (5)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Abu-Hasan (4) 

Abu-Hasan (5)

L-au plimbat așa toată ziua până a-nceput să însereze, în cel din urmă salon Abu-Hasan a văzut ce nu mai văzuse pân-aci:

Pline cu vin împărătesc șapte cane mari de argint și de jur împrejur niște cupe tot așa suflate pe dinăuntru cu aur, S-a așezat la masă încremenit de frumusețea altor tinere care îi așteptau poruncile – a voit să știe cum le cheamă, și a bătut în palme făcând semn tarafurilor de cântăreți să se oprească.
Deodată s-a făcut tăcere iar el, luând de mână pe una dintre cele șapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o să șază alături și a întrebat-o cum o cheamă, iar dânsa a răspuns: Salbă de mărgăritare.

- Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine te-a botezat; decât eu tot aș zice că dinții matale întrec toate mărgăritarele din lume... Drăguța mea Salbă de mărgăritare, tare m-ai îndatora să-mi umpli, cu mânușitele matale, o cupă de vin.

Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luând cupa plină și privind foarte duios, când la cupă, când la fată, a zis:

- Salbă de mărgăritare, în sănătatea mătăluță... Te rog, fă-mi și matale tot așa hatâr ! Pân-să își umple o cupă și, ridicând-o în sus, cântă un cântec cu un glas îngeresc, de care Abu-Hasan a rămas foarte-ncântat. După aceea, luă pe altă tânără și o pofti să șază alături de el, întrebând-o cum o chemă iar ea a răspuns: Steaua zorilor.

- Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a botezat, decât... că tot aș zice că ochii mătăluță întrec toate stelele de pe cer... Drăguța mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora să umpli două cupe, una pentru mine și alta pentru mătăluță.

Și tot așa cu una după alta, pe rând, până la cea din urmă pe care o chema Lumina zilei, a băut șapte cupe pline. După aceea Salbă de mărgăritare a mai umplut o cupă și foarte veselă a zis:

- Stăpânitor al credincioșilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta și de la mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat.

- Cu draga inimă, sufletu-meu ! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un stăpânitor al credincioșilor ce sunt, îți poruncesc să mi-l cânți, că nu se poate o frumusețe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos și drăgăstos.

Tânăra atunci i-a cântat din tambură și din gură de l-a ridicat în slava cerului pe calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreței:

- Să trăiești, drăguță ! Halal să-ți fie ! Și a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles; și-a și așezat brațele pe masă, și-a lăsat fruntea pe brațe și a adormit adânc. Se înnoptase acuma bine. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborât degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac A poruncit să scoată lui Abu-Hasan vestmântul de calif și să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic și i-a zis:

- Acuma ia-mi-l binișor în cârcă și du-te de-l culcă pe divan acasă la el, și când ăi ieși, nu uita, să lași ușa de la drum deschisă.

În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca întocmai.

Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu... Mijind ochii, l-a prins mirarea să se vadă în casa lui, și a-nceput să cheme cu cu glas mângâios:

- Salbă de mărgăritare ! Steaua zorilor ! Guriță de mărgean ! Unde sunteți ? Veniți încoace, drăguțelor.

Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă.

- Ce ai, fătu-meu ? Ce ți s-a întâmplat ? Abu-Hasan a ridicat mândru capul și a întrebat:

- Babo, cui îi zici tu fătu-meu ?

- Ție, cui să-i zic ? Nu ești tu băiatul meu Abu-Hasan ?

- Eu băiatul tău ? Ce nu-ți iei seama la vorbă ? Eu Abu-Hasan ? Ce trăncănești ? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre !

- Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că ești nebun.

- Nebună ești tu, babo ! Încă o dată îți spun că eu sunt stăpânul credincioșilor.

- Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canonește pe tine de aiurezi așa ? Nu vezi că ești în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ș-ai trăit până acuma

- Mi se pare și mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ștergându-se la ochi – parcă așa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu ești mama, și amândoi suntem în odaia mea.

Baba gândi că și-a venit fiu-său în simțire și vrea să-nceapă a râde, când Abu-Hasan, de unde ședea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi își acoperi cu palmele amândoi ochii și strigă strașnic:

- Piei dinaintea mea, scorpie bătrână ! Nu sunt fiul tău ! Sunt stăpânitorul credincioșilor, auzitu-m-ai ? Piei !

- Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ți o dată în fire. Taci, să nu te-auză cineva !

- Să nu te văz ! Lipsești !

Biata babă, văzând că nu-i chip de-nțeles, a început să se bată cu pumnii în cap și să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat și mai tare, a început s-o înjure, ba, ca un copil blestemat, s-a repezit și-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o strivească și mai multe nu.

Bătrâna a început să țipe de s-au strâns mahalagiii. Ce e? Ce e?

Au sărit toți și au dat-o într-o parte pe bătrâna...

- Ce faci, Abu-Hasan? Ți-ai pierdut mintea și frica de Dumnezeu, omule, de ridici mâna asupra mă-ti?

Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită ou ochii rătăciți la toți de jur împrejur și zisă:

- Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiți ?... Cum îndrăzniți să-mi ziceți mie Abu-Hasan ?... Mă cunoașteți voi pe mine cine sunt ? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre ! Afară toți ! Lipsiți !

Vecinii au înțeles că omul înnebunise, și, ca să-l oprească de a face vreo boroboață, l-au legat de mâni și de picioare; dar tot n-au vroit să-l lase numai cu bătrâna; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului să-i dea de știre, și fără zăbavă s-a și întors cu câțiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi și vâne de bou,

Abu-Hasan, cum i-a văzut, a început să se zbuciume și să urle, dar îngrijitorul l-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf și l-au dus la balamuc.

Acolo, după ce i-au tras, după regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au închis într-o colivie zebrelită; și pe urmă trei săptămâni d-a rândul același tain în fiecare zi, după care regulat îl întreba îngrijitorul:

- Ei ! spune: tot mai crezi că ești Stăpânitorul credincioșilor ? Mă omule, vino-ți în fire, ascultă-mă pe mine.

- N-am nevoie de povețele tale – răspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar, dacă ai să mă schingiuiești și să mă stâlcești mult timp tot așa, firește c-o să mă înnebunești de-a binelea.

Nenorocita bătrâna venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge; plângea de se prăpădea când îl auzea văitându-se de dureri și-i vedea spinarea și șalele umflate pline de vânătăi, așa că nu mai știa sărmanul pe ce parte să se rezeme, ca să aibă puțină odihnă. De câte ori deschidea ea gura vrând să afle o vorbă bună, nu cumva și-a mai venit în minți, el o ocărá și-o gonea, încât totdeauna se întorcea acasă nemângâiată, cu gândul că fiu-său nu mai are leac.

Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în caftan de calif, că avusese netăgăduita putere de calif, că poruncile lui de calif fuseseră îndeplinite cu sfințenie; începu să se gândească și altfel: „Bine, să zicem că sunt calif, apoi atunci dacă sunt calif, cum de m-am deșteptat la mine acasă ? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi și de curtene ? De ce marele vizir și atâți ofițeri dinprejurul meu m-au părăsit ?... Nu, nu se poate... A fost numa' vis... Da; dar am poruncit polițaiului să pedepsească pe cei cinci bârfitori, și vizirului să ducă o pungă mamei, și poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci ? ...Nu știu nici eu ce să mai zic; nu-nțeleg deloc... Ei ! dar câte și mai câte nu le-nțeleg eu și n-am să le-nțeleg niciodată !“

* * * 

Dă clic aici pentru Abu-Hasan - Episodul 6