de Ioan Slavici
Urmare la Scormon (1)
Scormon apucă bucata cu sfială și o puse între labe, iar fata se așeză lângă el și rămase privind cu mulțumire cum cânele din ce în ce se îndemna mai tare la mâncare.
- Unde e Pascu, Scormon ? Cânele lasă bucata și iarăși începe a scheuna.
- A murit, știu c-a murit ! cânele simte mai bine decât omul !
- Ce faci tu, fată ?
- A murit, mamă ! știu c-a murit ! Urlă cânele.
- Cine-a murit ?
- Pascu ! Ia, acesta e cânele lui.
- Care Pascu ?
- Pascu, care era cioban.
- Aha, îmi aduc aminte, bălanul ! răspunse naica Marta. Dar de unde știi tu ?
- Urlă cânele, mamă. Să vezi. Scormon ! Unde e Pascu ? Cânele, la intrarea naicăi Martei, se retrase și făcu un cerc împrejurul femeilor. Acum se opri și ridică capul în sus.
- Unde e Pascu ? întrebă Sanda încă o dată.
Cânele începu iarăși să urle.
Muma și fata stăteau privind cu înduioșare la cânele ce în limba lui se plângea de singurătate.
- Da, nu e a bine ! grăi naica Marta într-un târziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era băiat bun. Nu mai știe nimeni să facă brânza cum o făcea el. Bietul câne, cum urlă !
Acum, când și naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arate că e cu putință ca el să nu fi murit. Cânele poate urla și numai de dor să vadă pe stăpânul său. Văzând însă că și mamă-sa își șterge lacrimile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a zice vrun cuvânt.
Ceva mai târziu, Sanda iarăși măsura lungimea gardului cu firul în mână, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Scormon era culcat la vârtelniță, purtând capul în urma fetei, pe care și-o alesese stăpână. Ea se apleca totdeauna când sosea la vârtelniță și-l netezea, iar cânele se tăvălea dezmierdat înaintea ei.
- Bietul câne ! Cum se bucură !
Numai în cealaltă zi dimineață se simți urma zilei acesteia.
- Ce ți-e, fată ? o întrebă mamă-sa îngrijată.
- Nimic, mamă.
- Ești galbenă ca ceara !
- Nu știu ! zise Sanda, mergând să dea mălai la câne.
Și din zi în zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă și mai gânditoare. Îi plăcea să iasă seara afară, numai cu Scormon. Acesta, peste câteva zile, încetă a mai urla când îl întreba unde e Pascu, ci scheuna numai privind împrejur, ca și când l-ar aștepta.
"Cine știe ? poate că nici n-a murit", își zise Sanda. Parcă-i spunea un glas tainic că el trăiește; iar când auzea acest glas, parcă se temea de ceva.
Și de câte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul ei și în răsunetul glasului se ivea frica.
Peste câteva săptămâni, naica Marta ieși cu o bucată de mălai.
- Scormon !
Nimic.
- Scormon !
Nimic.
- Tu, fată ! ia vină, cheamă cânele cela.
Cheamă fata, cheamă muma, cheamă toți, dar e zadarnic. Astăzi, mâne și poimâne: s-a dus Scormon. Cine știe unde ?
- Păcat de câinele acela ! Era bun la casă, grăi naica Marta. Sanda s-ar fi bucurat că a scăpat de el, însă îi părea c-a rămas satul pustiu.
