de Johanna Spyri |
| Heidi, fetița munților (1) |
Capitolul I. Spre munții înalți (1)
Din veselul sat Mayenfeld, o potecă suie, printre pajiști și livezi, spre poalele munților ce domină din această parte întreaga vale. Se și simte mirosul pătrunzător al ierbii de munte, căci poteca e abruptă și se pierde sus, în pășunile alpine.
Într-o dimineață senină de iunie, o munteancă tânără și voinică, ducând de mână o fetiță cu obrajii aprinși, pășea încet pe această potecă. Fetița să fi avut cinci ani. Adevărata ei statură era greu de ghicit, căci, în ciuda soarelui ce începuse să dogorească, purta pe ea două sau chiar trei rochițe, iar peste ele un șal gros de bumbac, de culoare roșie. Înfofolită astfel și încălțată cu pantofi groși, bătuți cu ținte, părea voinică - o făptură durdulie care se cățăra anevoie pe povârnișul abrupt.
Drumețele noastre lăsaseră în urmă valea cam de o oră, când pătrunseră în micul cătun Dorfli. Era satul natal al tinerei muntence. Sătenii o recunoscură imediat, porțile și ferestrele se deschiseră la tot pasul, dar ea nu se opri până când ajunse în dreptul ultimei căsuțe. Aici, o voce îi strigă printr-o ușă deschisă:
- Stai puțin, Dete ! Dacă mergi mai sus, te-aș însoți o bucată de drum, ce zici ?
Dete se opri; în clipa aceea, fetița își trase mânuța din mâna ei și se așeză pe jos.
- Ești obosită, Heidi ?
- Nu, dar mi-e cald.
- Ei, dacă mai întinzi și tu nițel pasul, într-o oră suntem sus.
O tânără țâșni din căsuță și li se alătură drumețelor. Fetița se ridică și porni în urma femeilor, care se apucară să discute cu însuflețire.
- Da' unde-o duci pe copila asta, Dete ? întrebă noua venită.
Nu cumva este micuța orfană rămasă după sora ta ?
- Ba da, ea e și o duc la Unchiul, unde trebuie să rămână.
- Ce tot spui ? Cum poți face una ca asta ? Pun mâna în foc că bătrânul nici n-o să vrea să audă de așa ceva și o să te gonească.
- Cu neputință. E bunicul ei și e de datoria lui să facă și el ceva pentru ea. Până azi am ținut-o la mine, dar acum nu vreau să scap slujba ce mi se oferă.
- De unde să știu ? Moșul are acum șaptezeci de ani, iar eu abia am împlinit douăzeci și șase. Cu toate astea, ți-aș spune bucuroasă unele lucruri, dacă nu mi-ar fi teamă că o să le aud repetate în toată valea.
- Cum adică, tu nu crezi că aș fi în stare să păstrez un secret ?
- Bine, dar bagă de seamă, o vorbă să nu sufli !
Și Dete întoarse privirea spre a se convinge că Heidi nu o putea auzi. Copilul, însă, ia-l de unde nu-i ! Copilul se desprinsese de cele două femei, iar acestea nici nu-i simțiseră lipsa.
Dete se opri...
- Gata, am ajuns, spuse tovarășa ei. Am ceva de vorbit cu mama lui Peter, paznicul caprelor. Știi, în timpul iernii toarce pentru mine. Drum bun, Dete, și noroc !
