LEGENDE ISTORICE

de Dimitrie Bolintineanu.

Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat

Și tătarul pare c-a înaintat.

Dar Buzescu Preda vede cu durere

Floarea României ce pe vale piere.

Trece înainte pe un cal în joc

Ce varsă din ochii-i flacăre de foc;

Strigă cu tărie cetelor zdrobite

Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.

Iată că nepotul hanului tătar

Trece pe-un sălbatec, ager armăsar;

Unde se arată pe întinsa vale,

Prin oștirea noastră își deschide cale.

Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,

Îi ieși-nainte și-astfel îi vorbi:

- Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,

O, tătare ! vino să te bați cu mine !

Ei descălecară atunci amândoi,

Și se iau la luptă ca doi juni eroi,

Ochii tuturora cată cu mirare

La Buzescu Preda și tătarul mare.

Ei se bat la raza stelei cei de foc,

Flacările-i albe pe-a lor zale joc.

Vântul răcorește fruntea lor udată

Și mânia dulce sufletul le-mbată.

Ei se bat în spade - spadele se frâng;

Și se iau la brațe - se smucesc, se strâng;

Când tătarul scoate o secure mică

Și lovind pe Preda, pavăza îi strică;

Dar el cu măciuca astfel îl lovi, 

Încât de o dată căzu și muri.

Iar după aceasta, oastea românească

Pleacă și învinge horda tătărască.

* * *

       Muma lui Ștefan cel Mare 

        I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n vale un râu mititel,

Plânge și suspină tânăra domniță,

Dulce și suavă ca o garofiță,

Căci în bătălie soțul ei dorit

A plecat cu oastea și n-a mai venit.

Ochii săi albaștri ard în lacrimele

Cum lucesc în rouă două viorele;

Buclele-i de aur cad pe albu-i sân;

Rozele și crinii pe față-i se-ngân.

Însă doamna soacră lângă ea veghează

Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate,

In castel în poartă oare cine bate ?

- Eu sunt, bună maică, fiul tău iubit;

Eu, și de la oaste, mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oștire fuge sfărămată.

Dar deschideți poarta... Turcii mă-ncongior...

Vântul suflă rece... Ranele mă dor !

Tânăra domniță la fereastră sare.

- Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieșit

Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:

- Ce spui, tu, streine ? Ștefan e departe;

Brațul său prin taberi mii de morți împarte,

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu !

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieței mele și să mă-ntristeze,

Nobilul său suflet, astfel l-a schimbat,

Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruință

Nu poți ca să intri cu a mea voință.

Du-te la oștire ! pentru țara mori !

Și-ți va fi mormântul coronat cu flori !

III

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți

Cad ca niște spice, de securi loviți.

~~~~~~~~

Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare

Dintre legendele lui Dimitrie Bolintineanu, mai găsești aici:

• Dromichete
• Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare