21.11.2014

TEMPORA... (2)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Tempora (1)

tempora-2
Tempora (2)
La vederea agenților avinați, cari voiau să pună mâna pe el, tânărul Coriolan s-a suit repede pe statuă și-ntr-o clipă a fost în picioare pe coapsa calului de unde a strigat : „Fie toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai infam dintre regimuri !“
Dar bandiții l-au apucat de picioare. Atunci bravul tânăr a luat pe la spate în brațe trupul lui Mihai Bravul și s-a încleștat de el cu putere.
Bandiții îl trăgeau de picioare așa de tare încât, dacă tânărul nu ceda și nu-l lăsa pe Mihai Bravul din brațe, atunci ori ar fi frânt trupul de bronz al eroului, ori acele fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din încheieturi.
Nu! Nu! Acest guvern a-nnebunit!…»
Acesta era Coriolan Drăgănescu… Și, cu toată prodigioasa lui activitate de tribun politic, el nu și-a neglijat studiile decît foarte puțin. A frecventat regulat cursurile la Universitate șapte-opt ani și, nu cu puțină bucurie, părinții, rudele și numeroșii săi amici au citit într-o zi în „Amicul poporului” următoarea notiță la ultime informațiuni:
«Aflăm cu deosebită plăcere că tânărul Coriolan Drăgănescu, eminentul student al Universității noastre, și-a susținut cu succes teza de licență în drept, tratând cu talent despre „Ordinea publică în statul modern”. Eminentul tânăr a fost viu felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne ne facem o datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i strălucita carieră pe care, desigur, cu talentele sale o merită.»
Licențiat în drept ! Tânăr eminent ! Irezistibil orator ! Caracter mare ! Idei generoase !… Desigur — mi-am zis eu — iată un cetățean de mare viitor. Frumoasă carieră !… Îl avusesem totdeauna în vedere pe eminentul tânăr. Isprăvile lui ca student erau așa de zgomotoase încât mai în fiecare zi trebuia să auz, să citesc sau să pomenesc de acest frumos nume, Coriolan Drăgănescu ! Parcă a fost însă un făcut… După ce am citit notița despre obținerea licenței lui în drept, încet-încet am început să uit de numele altădată atât de celebru, și era firesc lucru: îl uitam fiindcă nu mai mă-mpiedecam de el la tot pasul. De mult acum îl uitasem de tot. Era vreme turbure. Chestiuni politice acute; criză economică, agricolă, finanțiară; călcări mai mult sau mai puțin grave ale pactului fundamental — toate acestea iritaseră mult opinia publică. Studențimea era în fierbere și pusese de gând să manifesteze. Ce s-o fi făcut astăzi la statua lui Mihai Viteazul ? Ia să vedem. Am luat „Amicul poporului” și am citit:
«Au trecut de culmea infamiei ! Săriți, cetățeni ! Regimul a turbat !
Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea închipui din partea unor așa lăpădați de lege și de Dumnezeu !
Studenții au fost schingiuiți, zdrobiți, măcelăriți !
Bandiții regimului au avut ordin să tragă-n carne vie și au tras !
A fost ceva și oribil și murdar !
Sângele generoasei tinerimi române a roșit marmora albă pe care se ridică statua celui mai mare erou român !
Să nu crează însă bandiții că nu va veni ceasul pedepsei !
Ucigașii tinerimii sunt notați și nu vor scăpa de răspundere măcar de s-ar ascunde în gaură de șarpe.
Îndeosebi, promitem nerușinatului inspector polițist, canaliei ordinare, mișelului fără rușine, sălbaticului zbir și calău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drăg…»
Universul, 1900, 17 martie

Sfârșit

Sursa foto
Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !