04.07.2014

COTOȘMAN NĂZDRĂVANU

de PETRE ISPIRESCU.
cotosman-nazdravanu


A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Într-o zi, fiind cu voie bună, zise bărbatul către femeie:
– Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Să mergem pe câmp și ce vom găsi, aceea să ne fie copil.
– Bine zici dumneata, frate. Așa să facem, daca astfel ai găsit dumneata cu cale.
Vezi că ei trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvântul bărbatului nici cât negru subt unghie.

Făcură o azimă, luară și nițică legumă, le puseră la traistă și plecară.
Aide-aide, mergând povesteau și râdeau și cu ochii în toate părțile căutau.
Când, iată că dete peste un pisoi, jigărit și urduros; îl luară și îl aduseră acasă. Îl îngrijiră și îl crescură ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, până ce se făcu un cotoșman numai de drag să privești la el.
Nu mai putea de bucurie oamenii, căci aveau și ei și pe ce pune ochii în casa lor, când se sculau dimineața. Mai-nainte casa li se părea pustie.
Cotoșmanul era un pisic cuminte. Șoareci nu se mai stăveau prin casa aceea. Când ședeau casnicii la lucru, iarna, în nopți d-alea lungile și spuneau la snoave și la ghicitori, cotoiul sta lângă dânșii și torcea. Când stăpâna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. Dară nu-l încurca, ferească Dumnezeu. Cum făcea el, cum dregea, se juca așa de frumușel, încât ghemul nici nu se desfășura, nici nu se încurca. Câteodată îl lua în lăbuțele lui de dinainte, țiindu-l ca un om, și se trântea cu el pe spate, altă dată îl făcea să se dea d-a rostogolul, lovindu-l cu câte o labă și se repezea după dânsul ca după șoareci.
Când stăpânul casei se juca cu dânsul, ferit-a sântul să-l zgârie, pare că-și pilise ghearele. Când îl mângâia, cunoștea el că îl iubește, și se întorcea și el cu lăbuțele și mângâia pe stăpânu-său, dară tot cu ghearele ascunse, o mângâiere lină ca mătasea.
Pe lângă acestea, era așa de cuminte, încât casnicii îl lăsa să îngrijească de pui și să le dea de mâncare; iară cotoșmanul nici nu se gândea să se dea la ei. El nu era de cei ce își bagă botul prin toate vasele. Cât despre oala cu smântână, nici pomeneală nu era să-l fi prins vrodată la ea, ori să dea cu praștia prin bucățelele de friptură de pe grătar. Era un mâțoi cum nu este altul în ziua de azi.
Nu mult după aceasta, femeia se simți îngreunată. Atunci să fi văzut bucurie pe casnici, încât nu-i ținea pământul. Iară când fu la facere, născu un copilaș gras și frumos și sănătos.
Crescu copilul și se făcu mare. Nu se despărțea de pisoi nici cât ai da în cremene. Amândoi se jucau, amândoi mâncau la masă, amândoi se culcau.
Părinților copilului nici nu le trecea prin minte să oropsească pe cotoșman. Ba încă îl îngrijea ca și pe copilul lor, fiindcă - ziceau ei - a intrat cu noroc în casa lor, este ugurliu, adică dobândise un copilaș.
De la o vreme încoace, însă, văzură că dau îndărăt. Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă, cum se zice. Cu toate acestea, perechea de oameni nici nu se gândea a cârti împotriva lui Dumnezeu. Ea era mulțumită că dobândise copil, și alt nimic.
Mai trecu ce trecu și amândoi bătrânii dară ortul popii, rămâind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie.
Copilul se alese cu cotoșmanul. După ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plâns de-ți era mai mare jalea de dânsul. Atunci cotoșmanul îi zise:
– Stăpâne, nu te credeam așa slab de înger. Ești cu mine. Nu te întrista așa de mult. Precum părinții tăi a îngrijit de mine, așa și eu sunt dator să îngrijesc de tine. Și precum tu nu m-ai dezlipit de lângă tine, nici cât ai clipi din ochi, așa și eu nu mă voi dezlipi de tine până ce nu te-oi căpătui și nu te-oi vedea om în rândul oamenilor.
Pasămite cotoșmanul era năzdrăvan. Băiatul însă rămase cu ochii bleojdiți la dânsul, când îl auzi vorbind.
Plecară amândoi. Cotoșmanul înainte, băiatul după dânsul. Ajungând într-o pădure, găsiră o scorbură mare și și-o aleseră de locuință.
Cotoșmanul făcu un culcuș stăpânului său acolo numai din fulgi de păsări, de se cufunda în puf când se culca. Îi aducea de mâncare și de băut. Îi ținea de urât spuindu-i fel de fel de basme și de snoave.
El îi spunea ce va să zică cântatul greierilor, ce însemnează săritura locustelor prin iarbă. Îl făcea să înțeleagă că dragostea între frați este nesfârșită ca apa fântânei ce curgea p-aproape de locuința lor. Când se plimbau amândoi prin câte un luminiș din pădure ori ieșeau la câmp, îi arăta toate floricelele și i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trâmbă, de ce rândunele se duc și vin, de ce privighetorile cântă așa de frumos; iară ciuhurezii, te apucă răcori de groază când îi auzi. Și cotoșmanul îi spunea pe șart toate și-l făcea să priceapă că aici, pe pământ, toate sunt cu rânduiala lor.
Scorbura o ținea așa de curată, încât ți-era milă să calci pe acolo.
Nici că se stăvea vreo goangă măcar pe la ei pe acolo. Cotoșmanul nu lăsa pe băiat să puie mâna pe nimic. Toate el le făcea.
Băiatul se făcuse flăcău de însurat. Și-i zise pisoiul:
– Stăpâne, acum ți-a venit vremea să te însori.
– Bine, să mă însor, răspunse flăcăiașul; dară eu n-am de nici unele. Sunt golan precum mă vezi: sula și căciulă.
– De asta nu te îngriji, că este de mine îngrijită de mai-naite. Tu numai să faci ce ți-oi zice eu. De azi înainte să știi că te numești Mătăhuz împărat.
Nu trecu mult după acesta și cotoșmanul se duse a căuta fată, să-și însoare stăpânul. Se vede că el o ochise, căci se duse drept ca pe o ciripie la palaturile unui boier mare. Cum ajunse la poartă, se dete de trei ori peste cap și se făcu om.
Iară daca dete ochi cu boierul, el zise:
– Boierule, stăpânul meu, Mătăhuz împărat, mergând la vânătoare, nu întâlnea decât păsărele mititele
Nu era vânat
Vrednic de-mpărat.
El trecea înainte, lăsându-le să-și vază de oușoare.
– Și ce trebuință am eu, oare, să știu daca stăpânul tău, Mătăhuz împărat, n-avea noroc la vânat ?
– Să-ți tai cuvântul cu miere, boierule; dară dacă vei voi să mă asculți până în sfârșit, vei afla că solia mea are să-ți aducă veselie.
– Ei bine, vorbește cât vei voi, te ascult. Dară nu știu de ce, bag de seamă că în graiurile tale este ceva mierloit.
– Păreri, cinstite boierule. Precum vremea închisă zămislește visuri spăimântoase, așa poate că voi fi având și eu peri răi, și te înșeală părerile.
– Bine, bine; sfârșaște, precum ai început.
– Și așa, luminate boierule, cum îți spuneam, stăpânul meu nu băga în seamă poșidicul de vânat ce-i tot ieșea înainte. Răzbătu pădurea prin toate colțurile, dară părea că se vorbise toate lighionile ca să nu mai iasă de prin culcușurile lor. Scârbit de prostia fiarelor sălbatice, ce stau pitulate, stăpânul meu hotărî să se întoarcă acasă. Când, deodată, pe piscul unui munticel ce se ridica semeț din răriștea pădurii, zări o căprioară sprintenă, cu ochii blajini. Fu de ajuns o uitătură, căci îi răpi inima. Stăpânul meu, Mătăhuz împărat, se ia după dânsa. Căprioara fugi, el după dânsa. Dară ea, mai iute de picior, îl lăsă pe urmă și veni de se ascunse în culcușul ăsta. Iară pe mine mă trimise să-i caut inima, și să-i dau în mână pe hoțomana de căprioară. Pentru aceasta am venit la d-ta, și te rog să-mi dai ajutor ca să mă întorc cu ispravă bună.
– Măi, da' calendroi mi-ai mai fost! Stăpânul tău, Mătăhuz împărat, mult trebuie să fi căutat până să găsească un pușchi ca tine...
– De mine zi ce vei pofti, boierule; dară să nu cazi în ispită să te atingi de împăratul, stăpânul meu, că, uite, se face lucru dracului.
– Nici că m-am gândit la una ca asta. Dară împăratul, vânătorul tău, să vie să-și caute căprioara.
Și fiindcă vorba vorbă aduce, cotoșmanul și boierul stătură la taifas și se înțeleseră la cuvinte. Ei hotărâră ca să vie Mătăhuz împărat să dea ochi cu fata boierului.
Întorcându-se cotoșmanul la stăpânul său, îi spuse cum a izbutit în solia lui și puseră la cale ca în sărbătoarea viitoare să meargă împreună.
Băiatul nu putea domiri cum de să meargă el așa goloneț. Iară cotoșmanul nu-i da răgaz să se gândească la d-alde-astea, ci îl luă cu vorba pe departe și cu un cusur supțire îl făcea să priceapă că are să fie fericit.
Trecură zilele ca ziua de ieri și veni sărbătoarea așteptată.
Cotoșmanul luă pe stăpânul său și plecă cu el în pețit. Merseră ce merseră și, ajungând într-o pădure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se opriră. Băiatul rămase adumbrit într-un crânguleț verde, căci era gol pistol. Iară cotoșmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare. Cum ajunse, începu a striga cât îl lua gura:
– Săriți, săriți ! ca ne-a jefuit hoții.
Toți cu totul ieșiră să vază ce s-a întâmplat. Cotoșmanul, abia răsuflând și cu spaimă în față, zise boierului:
– Da' bine, boierule, în coprinsul dumitale se poate ca ziua-n amiaza mare să ne calce hoții ?
– Unde ? Cum ? Ce s-a întâmplat ? întrebă boierul.
– Ce să fie ? Iacă tocmai când veneam cu Mătăhuz împărat, stăpânul meu, să-ți vedem fata, o ceată de haiduci puse mâna pe noi, a jăfuit pe stăpânu-meu până la cămașe, iară eu mă strecurai, și pe ici mi-e drumul, alergai într-un suflet să-ți dau de veste și să cer ajutor de la d-ta. Abia, uite, am scăpat cu zilele.
– Bre ! strigă boierul. Cum se poate una ca asta, ca să jefuiască hoții, p-aproape de palaturile mele, pe Mătăhuzul tău împărat ? Să sară cu mic cu mare într-ajutor !
– Acum este de prisos, boierule. Tâlharii au luat-o la sănătoasa. Mai bine dă-mi un rând de haine, ca să duc stăpânului meu și să poată veni până aici. Cât pentru tălhari, fii pe pace, că va ști el ce să facă pentru dânșii.
Luă hainele ce-i dete boierul și se întoarse la stăpânul său. După ce îl îmbrăcă și-l învăță cum să se poarte la boierul, plecă cu dânsul.
Ajungând, îi ieși boierul înainte și-l priimi cu toată cinstea.
Când fură în casă, Mătăhuz împărat se tot uita pe dânsul. Oamenii casei începură să șopoiască și să-și dea coate, zicând: ori că este prea fudul acest Mătăhuz împărat, sau că este prost.
Cotoșmanul, băgând de seamă, zise boierului:
– Mă rog să nu-ți fie cu supărare, dară stăpânul meu n-a purtat până acum așa haine proaste.
Numaidecât boierul porunci să-i aducă altele, muiate numai în fir. Până una alta, cotoșmanul se dete pe lângă stăpânul său, și pe furiș îi dete ghiold și-i șopti la ureche ca să se ție să nu se tot uite pe dânsul așa ca proștii și ca mojicii.
După ce se îmbrăcă cu hainele cele bune, el se ținu bine și nu se mai uită asupra lui; apoi intrară în vorbă și se isprăvi treaba cu bine.
Și nici că se putea altfel. Căci ginerele, deși era Mătăhuz împărat, dară boiul lui cel măreț, chipul cel bine făcut și alb ca zăpada, trupșorul lui cel tras ca prin inel și nalt ca un brad, făcea mai mult decât toată împărăția și decât toată boieria.
După ce se hotărî ziua de cununie, plecă. Până atunci bietul flăcău se frământa cu gândul ce o sa facă el și unde o să-și ducă mireasa.
Cotoșmanul nu-i dădu răspas să se mai gândească, ci cu fel de fel de glume și snoave îi fura gândurile și-l înveselea.
Când fu ziua hotărâtă pentru cununie, se duseră iarăși amândoi. Boierul rămase încremenit. De unde se aștepta să vie cu oaste și cu mărire ca un împărat, mă rog, îl văzu viind ca un cioflingar, și începu a se îndoi și a se codi să dea fata după dânsul.
Cotoșmanul mirosi îndată cam cum merge șiretenia și luă pe boier d-oparte, zicându-i:
– Boierule, să nu-ți fie paraxin unde ne vezi că am venit numai amândoi. Iaca, iaca, iaca, cum mergea treaba: curg foile de zestre ca ploaia la părinții lui Mătăhuz împărat. Iară el nu voiește nici în ruptul capului să ia pe alta, fără decât pe fata dumitale. Părinții se împotrivesc la una ca asta. Eu însă l-am îndemnat și-l îndemn mereu să te aibă de socru. Vezi că știu eu ce știu. Casă ca a dumitale și cinstită, și lăudată, nu se mai găsește pe lume; și flăcău ca Mătăhuz împărat ba, ba, ba, mai rar. Apoi casă ce o să ție astă păreche are să fie fără seamăn. Pentru aceasta și stăpânul meu, ascultându-mă, s-a hotărât să o ia fără voia părinților și să se tragă la moșiile lui, să trăiască acolo ca un boier mare.
– Frumos cuvintezi tu, dară eu știu că binecuvântarea părinților întărește casele fiilor.
– Dară mai este și altă poveste, răspunse și cotoșmanul. Cu sluta în vatră casa ajunge să fie cu ușa prin pod și cu ferestrele pe sub pat. Mai bine:
Să muncești
Și să trăiești,
Și ce-ți place să iubești.
– Cam ai dreptate, tu. Dară mă bate gândurile să mai amânăm nunta.
– Fie și așa. Nu mă împotrivesc. Eu însă te sfătuiesc să nu pierzi din mână un giuvaer ca acesta ce ți-l trimite Dumnezeu. Norocul când pică omului, atunci să știe să-l apuce și să-l păstreze.
– Ei, aide, de ! aide. M-ai biruit cu limbuția ta.
Toate fiind gata, se cununară și făcură o nuntă, de se duse vestea în șapte sate.
Trei zile și trei nopți ținură veseliile. A patra zi trebuia să meargă cu nunta la moșiile lui Mătăhuz împărat.
Acesta se pierduse cu totul. Nu știa ce să facă; nu știa nici ce mai vorbește de rușine.
Cotoșmanul se dete pe lângă dânsul și îi zise:
– Ține-ți firea, omule, nu fi copil ! Am îngrijit eu de toate. Ție să nu-ți pese de nimic. Să taci din gură și să te lași să te ducă unde oi zice eu.
Mai veni nițel inima la loc lui Mătăhuz împărat, când auzi graiurile cotoșmanului. Nu se putea domiri însă cum va face el și la ce moșii îl va duce.
Toate se puseră la cale. Toate erau pregătite pentru plecare. Ginerele și mireasa se urcară în căruță și porniră. Cotoșmanul însă o apucă înainte și zise vizitiilor să se ție pe urma lui, că el îi va călăuzi.
Așa făcură. Apucară pe câmpii unde mii de floricele împodobea pământul. Vântul abia adia și clătina ușurel frunzele pomilor ce se afla ici și colo în calea lor. Brotăceii orăcăiau în depărtare. Din când în când cucul cânta partea dreaptă. Păsările ciripeau; iară privighetorile prin crângulețe înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul.
Cotoșmanul mergea înainte și așa de iute, încât căruțele nu se puteau ține de dânsul. Aci pierea ca o nălucă, aci se învârtea înapoi și făcea semn pe unde să apuce.
Pasămite, călăuzind, el făcea dresurile înainte. Întâlnind cirezile de vite ale unor zmei, el spuse văcarilor ce să zică, când îi vor întreba cineva ale cui sunt cirezile, că de unde nu, pieirea capului ce va cădea peste dânșii de la Dumnezeu va fi groaznică. Întâlnind turmele, spuse așijderea ciobanilor ce să zică și ei, căci de unde nu, Muma-pădurei îi va chinui băgându-le mâinile în căldarea cu jăratic, până vor muri, și sufletele lor vor ajunge la munci nesfârșite.
Bieții oameni, de spaimă, și știind că gura nu-i ține chirie, spuse celor ce îi întrebară, precum îi învățase cotoșmanul, carele era în chip de om.
Ajungând căruțele, oamenii miresei întrebară pe văcari, când văzură sumedenia de cirezi:
– Ale cui sunt cirezile astea, fârtaților ?
– Ale cui să fie ? răspunseră văcarii, iacă ale lui Mătăhuz împărat.
Se minunară toți de bogățiile acestui împărat. Mergând mai-nainte, dete de niște turme de oi. Și atâtea de multe erau, încât nu le putea coprinde cu ochii. Întrebând:
– Ale cui sunt aste turme, prietenilor ?
Ciobanii răspunseră:
– Ei, Doamne ! Ale cui să fie ? Ale lui Mătăhuz împărat sunt și încă astea nu-s nimic !
Când auziră una ca aceasta, toți se loviră cu mâna peste falcă. Ei nu mai putură să-și stăpânească mirarea și fericirea pe mireasă că a dat peste un bărbat așa de june, frumos și bogat.
Iară Mătăhuz împărat tăcea mâlcă și înmărmurit de cele ce vedea. Auzea și i se părea că visează, iară nu că sunt aievea cele ce se arătau ochilor lui.
Cotoșmanul se mândrea și se fălea cu bogățiile stăpânului său. Când, iară nu se mai văzu. Nu se știu ce se făcu. Pare că intrase în pământ.
El însă dete o repezitură înainte. Și ajungând la palaturile zmeilor, pe ale căror moșii erau, le zise cu grai îngrozit:
– Fugiți, zmeilor, și vă ascundeți, căc iată că vine Ilie, Pălie, să vă potopească, să vă pârjolească, și după el Luceflenderu, să vă ia suflengheru.
Răcori de groază coprinse pe zmei când auziră pe neașteptate o veste așa de primejdioasă. Nu știa încotro să se dea d-oparte până va trece acest pârjol ce le spunea cotoșmanul.
Acesta se prefăcu a le fi prieten și a le da sfaturi bune. Vorbele lui atâta îi amețise, încât de spaimă pare că le luase pânza de pe ochi și se pierduseră cu totul.
Atunci le zise cu grăbire și cu o prefăcută grije:
– Veniți, veniți mai iute încoa, să vă ascunz eu în șira asta de paie din bătătură.
Bieții zmei atâta se speriaseră, încât nu mai știau ce face. Se lăsară să-i ia și să-i ascunză.
Cotoșmanul îi băgă în șira de paie, și îi dete foc. Îndată văpaia se urcă până la cer, iară bieții zmei țipau de usturime în para focului, de să le plângi de milă. Țipară ce țipară, dară o dată cu focul li se stinse și lor glăsciorul și se făcură scrum.
Atunci iaca și nunta intra pe poarta palatului. Slugile spuseră și ele după cum le învățase cotoșmanul, că palaturile astea sunt pe moșiile lui Mătăhuz împărat.
Când intrară în palat, ce să vezi dumneata ? Bogăția de pe lume era acolo. Păreții numai în aur poleiți. Pardoseala era de cleștar, iară învălitoarea era de acioaie și de plumb.
Se mai minunară o toană oamenii ce însoțiră pe mireasa.
După ce se așezară tinerii, oamenii se întoarseră la boier și-i povestiră tot ce văzură. Boierul nu se căi că și-a dat fata lui Mătăhuz împărat. Iară acesta se mira de unde și până unde să-i vie lui acea bogăție. Trăiră în pace și în veselie perechea nuntită și or fi trăind și astăzi, de n-or fi murit.
Iară eu încălecai p-o șea etc.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt a basmului pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Petre Ispirescu ai mai putea să citești aici: