11.03.2012

MAMĂ...

de ION LUCA CARAGIALE.
mama

A fost odată un împărat și o-mpărăteasă sănătoși și voinici, dar tot mâhniți, fiindcă de aproape zece ani, de când se luaseră, duceau degeaba dorul unui copil măcar.
Venind vremea să plece împăratul la război departe, cum trebuie să se-ntâmple oricărui împărat într-o poveste, după ce și-a sărutat soția, i-a zis:
- Măria-ta, eu acuma plec și numa Cel-de-sus știe când m-oi întoarce. Să te găsesc sănătoasă ! Dar să știi că la-ntoarcere trebuie să găsesc și copil în casă; de unde nu, pâine și sare cu mine nu mai mănânci !


Pe urmă a-ncălecat și a plecat cu oștile.
A trecut de la astea o lună... au trecut trei... cinci... aproape nouă - suna a pace - și nici un semn.
De grijă și de supărare, sta biata împărăteasa în odaia ei, fără să mai vază pe nimini decât pe o bătrână credincioasă, care o crescuse pe ea de mică, de când rămăsese fară mamă; sta închisă cu bătrâna, ofta și se jelea... Ce o să se facă ea când o da cu ochii de soțul ei ?
Văzând că se prăpădește de atâta inimă rea, i s-a făcut bătrânei milă, și s-a gândit cum i-ar mai risipi gândurile negre. Și așa, într-o zi, pe la scăpătatul soarelui, a luat-o, și amândouă, îmbrăcate ca niște cocoane de rând, să nu le cunoască nimini, s-au dus la plimbare într-o pădure.
Acolo umblând ele încet, duse pe gânduri, iată că găsesc o țigăncuță zdrențeroasă și lihnită, stând jos pe o buturugă în acea singurătate, cu un dănciuc aproape gol în brațe... îi dedea țâță; el sugea și ea plângea.
- De ce plângi, fetico ? a-ntrebat-o bătrâna.
- Cum să nu plâng, coconiță ?... M-a amăgit hoțul, și după ce și-a bătut joc de mine, a fugit în lume și m-a lăsat să umblu așa, gonită de la părinți, cu pruncu-n brațe !... Nu mai mă țin picioarele de nemâncată... și pruncul nu vrea să știe - cere... Și n-am încai inimă să-mi fac seama singură: să-l omor și pe el și să mă omor și pe mine... că dă Dumnezeu prunci cui nu-i trebuie, la o păcătoasă ca mine, și la cine trebuie nu-i dă !
Împărăteasa a oftat adânc auzind vorbele astea atât de duioase.
- E băiat ? a-ntrebat cocoana a bătrână.
- Băiat, săru' mâna !
- De câte luni ?
- La noapte e de zece zile.
Bătrâna sta la gânduri o clipă și, pe urmă, zice:
- Fetico, ești tu cuminte ?
- N-am fost pân-acuma, coconiță, săru' mâna; da de-acu-ncolo, să fie ea a dracului care o mai...
De prisos să ne mai lungim la povestit cu de-amănuntul toate... Destul să spunem că, peste un an de la plecare, întorcându-se împăratul biruitor de la război, a găsit acasă mare mulțumire: cocon împărătesc de trei luni în vârstă, dar crescut cât unul de un an... și doica, o mândrețe de fată oacheșe, îmbrăcată numa-n mătăsării, ca orce doică de cocon împărătesc... și sânul!... și s-a bucurat foarte mult împăratul despre toate.
S-a făcut botez cu paradă mare și s-a-nveselit norodul întreg, că, firește, soarta împărățiilor este legată de a împăraților - și l-au botezat Florea-voievod.
Creștea voinicelul, și nu mai putea o lume după el, că, ce-i drept, mare minune de băiat ! iar doica, la care mulți se uitau lung, le spunea:
- Ia, nu vă mai uitați așa, parcă n-ați mai văzut copil ! să nu mi-l deochiați !
Când a ajuns băiatul la vreo șase anișori, împăratul a-nsărcinat pe un curtean de credință să-l învețe mânuirea armelor, călăria, înotatul, jocurile felurite și cântarea din harfă și din gură — în sfârșit toate câte trebuiesc pentru desăvârșirea unui tânăr care va să-mpărățească.
Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoțea mereu la ceasurile de-nvățătură; astfel, învățătorul, care prețuia și el mult pe școlarul său așa de deștept și cu frumoase apucături vitejești, văzând-o zi cu zi, a ajuns să o placă atâta, încât, a răbdat cât a răbdat, până n-a mai putut, și a cerut-o în căsătorie; iar dânsa plăcându-l asemenea, că era om de seamă și mândru, și-l vedea că ține și el mult la băiat, bucuroasă l-a luat.
Și i-au cununat chiar împăratul cu împărăteasa, dându-le mare cinste și daruri scumpe.
Când a intrat în biserică mireasa - gătită de nună-sa sub ochii nunului - cu flori și beteală de aur în păru-i negru, cu chipul și trupul, și cu zâmbetul și mersul acelea, pășind așa de cuminte, nici îndrăzneață, dar nici sfioasă - a rămas toată lumea-ncremenită, nu altceva, că-n adevăr era o arătare.
Mai mulțumit ca oricine de această căsătorie a fost tânărul Florea-voievod; el îi iubea mult, și pe mama-doica și pe învățătorul lui; avea și de ce: și ei îl iubeau pe el destul.
Când îl vedeau aruncându-se pe cal sălbatec prins de coamă-n fuga mare, și când se-ntorcea cu calul, adineaori nebun, acu domolit și plin de spumă; când îl vedeau săgetând rândunica din zbor; când îl auzeau, pe urmă, cântând din gură și cu harfa, de te sfințea — amândoi soții nu mai puteau de mândrie, îl luau în brațe și-l sărutau, și femeia zicea:
- Mulți feciori de-mpărat or mai fi, da ca și ăsta al nostru, nu mai crez altul !... s-a isprăvit !
Au trăit ei așa cu toții, la curte, în bună pace, liniștiți și fericiți, fiecare cu partea și gândul lui, pân-a-mplinit Florea-voievod douăzeci și doi de ani - un flăcău ca un brad.
Dar într-o zi, iată că vine de la palat curteanul, învățătorul lui, acasă, și zice vesel:
- Știi tu un lucru, dragă nevastă ?
- Știu, dacă mi-ei spune...
- S-a hotărât ! îl însurăm pe Florea...
- Pe băiatul nostru ?... cum asta ?
- Ei! cum !... iac-așa, cum se-nsoară toți flăcăii.
- Cine-l însoară ?
- Ei cine !... împăratul și împărăteasa.
- Cu cine ?
- Cu fata unui crai vecin.
- Asta nu se poate! auzi ? coșcogea fecior de-mpărat să ia o fată de crai... Asta nu se poate.
- De ce nu ?
- Fiindcă trebuie să ia fată tot de-mpărat, pe potriva lui... Nu ! asta nu se poate, în ruptul capului !
- Dar bine, femeie, dacă așa au hotărât părinții lui ?...
- Or fi hotărât ei... Dar eu ?... eu unde sunt ?
Și repede s-a gătit și-nvăpăiată s-a dus la palat să dea ochi cu împăratul și cu-mpărăteasa, să-i întrebe: cum se poate, fără știrea și a ei, care l-a crescut pe băiat, să hotărască dânșii așa de soarta lui ? și, răspicat, le-a spus că Florică al ei nu poate lua pe oricine, că lui Florică al ei trebuie pe puțin o fată de-mpărat; de unde nu, nu trebuie ! că, slava domnului! tânăr e, frumos e, voinic e, fecior de-mpărat mare e ! Are vreme să mai aștepte pân-o găsi una pe potriva lui.
Împăratul a zis una, împărăteasa două, doica nouă... au început să se-ntețească femeile la vorbă, și din vorbă la-mpunsături, și de-acolea, ceartă la toartă... împărăteasa, supărată de-atâta tevatură, ca s-o taie scurt, zice:
- În sfârșit, așa a hotărât politica măriei-sale împăratului, așa am hotărât eu - așa trebuie să se facă ! destulă vorbă !
- Ba, nu !
- Ba, da !
Doica, înfierbântată grozav, a țipat o dată, ah ! și a leșinat.
Sări, toți... O descheie la sân și dă-i cu oțet de trandafir. Vine și Florea:
- Mamă-doică !
Și-ncepe să se vaite ca un copil mic și să se bată cu pumnii-n cap:
- A răpus-o pe mama-doica !... Aoleu !... nu mai e de rană !
Împărăteasa - leșină și ea.
Împăratul, strașnic de turburat de toate astea, strigă:
- Eu stric, că m-apuc să vorbesc politică cu niște femei nebune !
Împărăteasa se deșteaptă și pleacă foarte mâhnită de asemenea cuvinte.
Se deșteaptă și doica; se uită la-mpăratul și, lovindu-se cu pumnul peste sânul gol, începe să se bocească flăcăului:
- Nu se poate, maică ! nu voi, maică, moartă tăiată ! Nu te dau, Florică, decât după fată pe potriva ta ! Să nu mă faci de rușine, Florică mamă, că mă omor !
Florică o mângâie plângând și zice:
- Nu, mamă, nu ! fără voia ta nu fac nimica !
Împăratul, ținând și el foarte mult la doică și auzind și vorbele băiatului, nu s-a-ndurat să le strice hatârul, și le-a zis:
- Dacă nu vreți voi, bine !
S-a făcut război pentru asta; căci craiul vecin, care avusese făgăduială de căsătorie pentru fiică-sa, n-a putut suferi o astfel de nesocotire. Războiul s-a sfârșit, ca toate războaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbându-se pe la curțile din lume, Florea-voievod, însoțit de doica și de-nvățătorul lui, s-a dat în dragoste - că era ochios - cu o tânără vestită de frumoasă, fata unui împărat, mai mare chiar decât tatăl lui; și numaidecât între cele două curți s-a pus la cale căsătoria.
Când s-a făcut nunta aceea strălucită cu mari petreceri în grădinile-mpărătești, toată lumea s-a-nveselit; dar mai mult ca toți, doica.
A privit lung la mire și mireasă, cum se plimbau prin grădină, încet, strâns alături, șoptindu-și unul altuia cine știe ce nimicuri tinerești, i-a arătat soțului ei și, strălucindu-i ochii de mulțumire, a zis:
- Așa da, Floric-al mamei ! așa-nțeleg și eu !... Să ia fiecare pe potriva lui !... așa trebuie !
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Tot de Ion Luca Caragiale, poți citi aici povestea: