(Capitolul 7)
- Vlad pe-ascuns tabăra cercetează
- Turcească.-Arginean la minte-ș' vine,
- Apoi scapă cu mână vitează
- Din mijlocul oștilor păgâne;
- Vlad noaptea pe turci face năvală,
- Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.
- Unde sunt vitejii cei din zile,
- Eroii cei cu vărtute rară,
- Carii-înlibovindu-să-în copile
- Călătoriea întins din țară-în țară
- Luptându-să cu lei și gligani,
- Curățind pământul de tirani,
- Ce nu răbda ca-asuprit să fie
- Cel mai slab de cătră cel mai tare,
- Neamuri întregi scotea din robie,
- La nevinovați apărătoare
- Mână dând, nice lua vreodată,
- Nice poftea pentr' ajutoriu plată![1]
- Ah! căruntă vechie cinstită!
- Unde-s a tale sânte tocmele?...
- Ce urgie-acum lumea-întărâtă
- Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele?
- Perit-au credința cea bătrână!
- Ah! lume-întoartă! vreme păgână!
- Dar ce vinuiesc eu vremea? care
- Nu lucrează, fără numa pate!...
- Martoră fiind și mustrătoare
- Faptelor noastre pre rușinate!
- Acestòr, oame,-însuți ești de vină,
- Ce-închizi ochii și fugi de lumină.
- Ceriu-ți dede minte și vărtute:
- Ceaia-întru-întunerec să-ți lumine,
- Ceasta la nevoie să-ți ajute,
- Ceaia să-ți arete rău și bine
- Și cărarea cătră fericie,
- Ceasta să-ți frângă lanț de robie!...
- Iar' tu cu ceste daruri alese
- Covârșești însuți a ta stricare;
- Mintea ta lațuri neîncetat țese
- Ca să te-încurce fără scapare,
- Vărtutea-ți dai la tirani în mână,
- Ca mai lesne-apoi să te supună.
- Iar' aceștea te-apasă-în țărână,
- Nici mai mult te lasă-în slobozie;
- Cu râs amar vaietu-ți îngână
- Și lanțuri a săruta te-îmbie.
- Ah! și cine-apoi din asta poate,
- Oame ticăloase,-a te mai scoate!...
- Au doar' moleáța de-acum junie,
- Ce n-au învățat alta nimică
- Făr' a vâna după libovie,
- A căuta la sabie cu frică,
- Pe divan a trândăvi cu lene
- Ș-a căsca gurile prin dughiene!...
- A să-împodobi cu gingășie
- Mai aleasă decât o femeie,
- A-ș' răpune-în cărți toată-avuție,
- Într-aceasta faptele să-închieie
- A coconașilor cilibii,
- A patrii noastre de-acum fii!
- Acești numa știu între cocoane
- Și din gură-a-ș lăuda hărnicia,
- Iar' la fruntea vunii lighioane,
- Unde-împroașcă gloanțele cu mia,
- Vaileò , săracii! cum le-ar fi greață,
- Cum le-ar fugi sângele din față!
- Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,
- Inimă-în piept și scutul în stângă,
- Cu vărtute și minte deșteaptă,
- Aceste sunt care pot să frângă
- Lanțul robii tale cumplite,
- O, neamul mieu! de tot ovilite!...[2]
- Alta era junia română[3]
- Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă
- Tabăra lui Mahomet păgână
- Cu vărtute și-în bătaie-adinsă,
- Dar' au perit acea voinicie,
- Și tu gemi supusă, Muntenie!...
- Streinii veniturile-ți pradă,
- Vându-te ca marfa prin dughiene!...
- Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...
- Văd pe mulți că rădică sprâncene
- Și mă tem ca necăutând la rangă
- Să nu-mi puie musa supt fălangă.
- De care Dumnezieu să ferească!...
- Însă, doar' vor avea ei minte
- Ș-or precepe-o glumă țigănească!...
- Cu toate-aceste musa nu minte,
- Ci numa cât are-o gură mare
- Și câteodată-i pre cârtitoare.[4]
- Cum sunt femeile totdeună,
- Când știu ceva despre oarecine,
- Ar crepa pe loc să nu o spună
- Încai la pretenele vecine,
- Așa-i musa mea! de minte-ușoară,
- Iar' de gură tocma ca ș-o moară.
- Sultanul cu stúluri prăștiate,
- Acum pănă su munți ajunsese
- Robind orașe, târguri și sate,
- Iar' șireagurile mai alese
- Trimețind de-osăbi să cerceteze
- Unde-s oștile lui Vlad viteze.
- Așa făcând să precepu-în urmă
- Că vodă cu războiu nu să-îmbie,
- Ci din ascunsuri ieșind, o turmă
- După-alta-i pierde cu viclenie.
- Deci hotărî, ferind locuri strâmte,
- De-aci să nu mai meargă nainte,
- Ci întracelaș loc să tăbăreze,
- Păn' muntenii sâliți de nevoie,
- Sau la război ar vrea să cuteze,
- Sau venind înșiș' de bună voie
- Și cerând de greșeli iertăciune,
- Pe sine și țara-și vor supune.
- Rânduindu-și o tabără mare,
- Oștile toate la sine trase,
- Iar' la București înștiințare
- Cu solii credințare trimeasă
- Cumcă el vra pe țară să ierte
- Și numa pe domnul rău să certe.
- Aceste Vlad din limbe ș-iscoade
- Înțălegând, toate bagă-în samă,
- Cu multe griji dinnontru să roade
- Și, măcarcă n-are el vreo teamă,
- Totuș' mult să sfătuiește-în sine
- Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.[5]
- Un gând îndrăzneț îș pusă-în minte:
- Sângur cu capul să cerceteze
- Starea taberii turcești nainte.
- Gând vrednic inimii lui viteze,
- Dar' primejdios, iar' ce nu poate
- Un suflet înălțat preste toate!
- Scâmbându-și obraz cu măiestrie
- Și chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,
- Ce din Vidin duce băcălie
- La tabără, vorbind limba greacă.
- Iar' de-aceasta la nime nu spusă,
- Și dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.
- Într-acel chip iscodind el toată
- Tabăra cum stă, din care parte
- Mai lesne-ar fi năvală să bată,
- Fără veste zări nu departe
- Alergând norodul cu mirare
- Și chiot de bucurie mare:
- „Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"
- Iară Vlad fiind aproape caută,
- Să tùrbură, stă și ce să facă
- Nu știe, că în miejloc de gloată
- Să-afla. El sâlea la larg afară,
- Dar' gloata striga iară și iară.
- Acum era de supt haină să scoață
- Fierrul ascuns moarte să-și aducă,
- Când zărește-o ceată călăreață
- Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă
- De nou, ca mai nainte, și gloată
- S-adúnă-împrejur nenumărată.
- Atunci Vlad cunoscu sminteala
- Și mestecându-să-întru mulțime,
- De prilej luând nerânduiala,
- De-acolea nepreceput de nime
- Ieși la locurile știute,
- Unde-l aștepta de-ai săi trii sute.[6]
- Însă robul acela să știe
- Că-au fost Argineanul viteaz, care
- După ce beusă-apă dulcie
- Îndată-l cuprinsă-o tremurare
- Și-înspăimat prin codru fuga-întinsă,
- Cu mintea de buiguiri aprinsă.
- Rătăcind apoi prin cea pădure,
- A doao zi cătră dimineață
- Timpină pre-un țăran cu săcure
- Și purtând o prăjină pe brață:
- Amândoi tocma era să iasă
- Din pădurea cea nenărocoasă.
- Cât voinicul din dumbravă-afară
- Păși, iacă-începu-a-ș' vini-în sine;
- Mintea i să-însărinează iară,
- Toate i să par lucruri streine
- Văzându-să-în stare nevoieșe,
- Fără cal, făr' arme, făr' cămeșe!
- „Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,
- Ce m-ați desarmat cu viclenie!
- Necutezând cu mine de-a vă-alege
- Cu arma-în mână de vitejie,
- Suflete ticăite și mișele!
- Deci ascultați cuvintele mele:[7]
- Ascultă, ceriule și pământe.
- Ba tartárul negru-încă s-asculte
- Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:
- Din umeri mânile-mi fie smulte
- Cu capul, din cap ochii să-mi sară,
- De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!
- Nici un alt văștmânt, nici armătură
- Pănă-atuncia voi lua pe mine,
- Precum nici pâne, nici apă-în gură,
- Păn' ce tâmpinând cete păgâne,
- Pe cel mai harnic viteaz din ele
- N-oi face jertfă mănii mele!..."
- Iar țăranul auzind aceasta
- Și căutând la voinicul, de frică
- Ca doar' să nu-i facă năpastă:
- „Voinice! (zisă)-astă săcurică
- Poate pe drum îți va prinde bine;
- Fiindcă n-ai altă armă cu tine".[8]
- La care-Argineanul căutând zisă:
- „Prietene, ține-ți a ta unealtă!
- Iară, de-ți este voia și ți să
- Pare, cere-ași de la tine-o altă
- Ceaia: Să-mi dăruiești cea prăjină
- Care tu de-abea o porți pe mână!".
- Țăranul voios prăjina dete;
- Iară voinicul cu bucurie
- O-învârte-într-o mână pe-îndelete,
- Ca ș-un bețișor! apoi de-acie
- Rapede pleacă pe drum nainte,
- Multe cu sine-învârtind în minte.
- Iară când fu cătră prânzul mare,
- Oblicește venind de departe
- O grămadă de păgâni călare,
- Și fiindcă-alerga tare foarte,
- Abia cum s-o facă socotește,
- Călărimea iacă și sosește.
- El deacă vede că sunt aproape,
- Tocma-în mijlocul de drum să pune
- Strigând: „Stați, voinici, că-aici-s groape![9]
- Opriți-vă! țineți caii-în frâne!"
- Turcii văzând astă-arătătură,
- Oprind caii săi pe loc stătură.
- „Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)
- Care-i vrednic armele să poarte,
- La harț aici cu mine să iasă
- Cu tocmeală ca după-a lui moarte
- Armele și calul să rămâie
- Ca un preț de biruință mie!...".
- Caută păgânii și-încep a râde
- De-o nătărie oarbă ca-această
- Și că-un om sângur drumul le-închide!
- Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!
- Iar' unul ce le mergea-înainte
- Cu aceste-i răspunsă cuvinte:
- „Feri, țăran mișel! Destul să-ț fie
- Că-astă dată-ți dăruiesc viață,
- Iar' de te vei mai arăta mie,
- Ț-oi tăia, să știi, limba-îndrăzneață."
- Și zicând spre dâns' calu-înțetește.
- Argineanul stă, nici să clătește.
- Atunci turcul aprins cu mănie
- Lucind sabia vru să-i zboare
- Capul, nici Argineanul să-îmbie
- Mai mult, ci puindu-să la stare
- De-a sprijini lovitura păgână,
- S-ápără cu groaznica prăjină.
- Ș-izbindu-i sabia-într-o lovită,
- Alta-i întoarsă de-alaltă parte,
- Cu mult mai amară și cumplită.
- Cade turcul de grabnica moarte
- Împresurat și mușcă pământul,
- Iară viteazul iute ca vântul[10]
- Calul inimos de frâu apucă,
- Sare-în oblânc ș-a hărțui-începe.
- Turcii uimiți ca și de-o nălucă
- De-abia vreme-avură-a să precepe
- Că-aicia nu-i treabă țărănească,
- Ci caută-în arme să să-ocrotească.
- Toți pe dânsul dau și-l împresoară,
- Iar el când s-apără, cand lovește,
- Și toată lovita lui omoară,
- Ș-așa să poartă de vitejește,
- Cât din doaozăci care fusese,
- Abia doi scăpară-în tufe dese.[11]
- Argineanul atunci să pogoară
- Și luând arma celui pe care
- Întii biruisă, de pe-odoară
- Și veșmânt că-au fost de viță mare
- Cunoaște. Le ia toate cu sine
- Și să-îmbracă cum poate mai bine.
- Luându-și și ceva de mâncare
- Ce-află la trupurile căzute,
- Iar' sui pe calul ales, care
- Așa-l duce de ușor și iute.
- Cât pare că nu merge ci zboară
- Ș-ar fi-întrecut și pe-o căprioară.
- Mergând oblicește lângă cale
- O fântână. Frânt fiind de sete,
- Deștinde și zios pe iarbă moale[12]
- Șezând aproape și pe-îndelete
- Beù de saț și mâncă din cele
- Pe la turci aflate bucățele.
- Obosit de trude ș-ostănele
- Ce de-oarecâteva zile pățisă,
- Păn' socotește ceste și cele,
- Iacă somnul genele-i închisă,
- Iar calul, văzându-să făr' pază,
- Când paște, cât caută și rântează.
- Întracea păgânii ce scăpasă
- De mâna lui Arginean vitează
- Fugind, dederă de-o ceată groasă
- Ce era mânată ca să vază
- Locul împregiur să-ispitească
- De-ar putea ști de-oastea romănească.
- Spuind ei de tâmplarea-îngrozită
- Și de voinicul fără de teamă,
- Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.
- Acolea sosind bagă de samă
- Că voinicul doarme fără de grijă.
- Dau știre și fac semn să nu strige.
- Apoi cu toți îl năpădire;
- Care de mâni, care de picioare
- L-apucă,-îl leagă și-l țin. Să miră
- Argineanu trezindu-să: ș-oare
- Aieavea sau în vis el privește?
- De-abia să precepe, să trezește.
- De trei ori scuturându-să frânsă
- Legături, ca nește fire de-ață;
- De trei ori mulțimea prejur strânsă,
- Prăvăli cu puternice brață.
- Dar' mulțimea pe el grămadită
- Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.
- Ci cu-îndoit număr și putere
- Apucându-să-în urmă-îl supune.
- Și după cum sigurința cere
- Fierră-în mâni și pe picioare-i pune.
- Așa legat apoi ca butuc
- De-aci cu mare triumf îl duc.
- Iară tabăra văzând că-o ceată
- Întreagă pre un rob sângur duce,
- Socotind că doară-i Vlad, îndată
- Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!"
- De-aci să luasă cea strigare
- Ce pe Vlad înspăimasă-așa tare.
- Iar' deacă sultanului nainte
- Pe robul viteaz dusără, caută
- La el, nici crede cele cuvinte
- Ce-i spunea turcii de lăudată
- Vărtutea lui. Deci porunci-îndată
- Să-l deslege, fierră să-i dezbată.[13]
- Apoi îl întreabă, l-ispitește
- Cine-ar fi și de unde. La care
- Voinicul nimica nu grăiește.
- În zădar el cu rea moarte-l spare,
- Că cela nice gura-și deschide
- Și pare că de toți-și râde.
- Mahomet atunci mănios foarte
- Porunci să-l iaie și să-l ducă
- La cea mai înfricoșată moarte.
- Atunci Argineanul vorbă-apucă:
- „Sunt român! Ș-Argineanu mă cheamă,
- Om de credință și fără teamă.
- Însă tu că ești sultan te-arată!
- M-au prins adormit cu viclenie;
- Deci, dacă mi-e să moriu, judecată
- Alegerea morții lasă mie!
- Oștean am fost ș-inima-mi poftește,
- Deacă-am să moriu, să moriu voinicește![14]
- Dă-mi calul ș-armele ce-mi luară
- Tâlhărește,-apoi lasă să vie
- Să le ieie, și mă lege iară.
- De m-or prinde, vina mea să fie!
- Atuncea fă cu mine ce-ți place,
- Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."
- Sultanul uimit de-atâta fală
- Și sumeția fără de minte,
- Făcu să-i deie, după tocmeală,
- Toate-armele, calul și veștmânte,
- Și-i zisă: „Poftesc să-ți meargă bine,
- Ticăit, lăuduros creștine!"
- Dar Argineanul suind călare
- Ia sabia-în mână ș-o sărută,
- Apoi zice: „Sultane! de-ți pare
- Că-s nebun lăuduros, fă tute
- Ale tale oști drumul să-mi ție!
- Întracea-ți mulțămesc de-omenie!..."[15]
- Aceasta zicând calu-și înteață
- Printre grămăzi de turci înarmate.
- Ca ș-un taur sălbatec din lață
- Când scapă, sărind surpă toate
- Și calcă sau cu coarne străpunge,
- Pe unde fuge, pe cine-ajunge,
- Așa voinicul pe unde-aleargă,
- Pe-ulițile taberii păgâne
- Rumpe, taie, sfarmă, cale largă
- Făcându-și. Nime drumul nu-i ține,
- Că-așa merge cu năpraznă iute,
- Cât nici pot cu fuga să-și ajute.
- Nici unul dintre gonaci putură
- Să-l ajungă,-așa rapede-l poartă
- Calu-ușor, iar el strigă-,îi înjură,
- Să taie din cooartă-în cooartă,
- Care pe dânsul stau să să scoale
- Sau nu-i feresc îndată din cale.
- Păn' în urmă din tabără scapă,
- Nici mai vede gonind după sine.
- Deci s-oprește din fuga sureapă
- Cu hainele de sudori pline,
- De pulbere și sânge-împroșcat,
- Cu trupul întreg, nevătămat.
- Iară Vlad după ce mearsă
- Din tabăra păgână turcească,
- Toate oștile la un loc trasă
- Dând porunci cum au să să păzască
- La deobște năvală neașteptată,
- Cum și dincătro războiu să bată.
- Iar' când fu cătră-apusul de soare,
- Când copacii umbre lungi aruncă
- Pregătind murgitului răcoare,
- Atunci oastea cu data poruncă,
- Ieșind de prin locurile strâmte
- În trei coloane mearsă nainte.[16]
- De trei părți avea să năpădească,
- Apoi iar la un loc să să-adune,
- Hotărât în tabăra turcească
- Nelăsând turcii să să-împreune.
- Merg oștile cu pasuri tăcute,
- Fără-a fi de păgâni precepute.
- Iar' când fură de șanțuri aproape,
- Fără-a face gomot sau strigare,
- Curând petrecură cele groape
- Și ne-aflând vreo strage privitoare
- Intră cu năvală-acoperită
- În tabăra păgână-adormită.
- Coloane de-aci-în părți să răvarsă,
- Și fiecare pe unde trece
- Păraie de sânge turcesc varsă,
- Somn dulce mutând în moarte rece;
- Nici altă s-auziea-în șetre vecine,
- Făr gemetul morții și suspine.[17]
- Căci muntenii prin corturi, pre-afară,
- Ce tâmpina, prăvălea-în țărână,
- Tăia, junghia cu moarte preamară
- Pre-adormiți cu deștepți împreună,
- Pășind cu șireaguri închieiate,
- Cu vatră-asemene făcea toate.
- Ca droaia de lupi când apucă
- La mandra cu slabe păcurele,
- Și păstorii nu știu să le-aducă
- Vreun ajutoriu, larg între ele
- Face perire, ucide, strică ș-apasă,
- Nici pe una neîncolțată lasă,
- Așa muntenii-în oastea turcească
- Purcegând din șatră în șatră,
- Bieților nice să să trezască
- Vreme lăsând, îi figea spre vatră,
- De multă moarte cap le-amețisă
- Și mâni viteze le drevenisă.[18]
- Iară deacă-în urmă să făcu știre
- Că vrăjmașul tabăra-împresoară
- Ș-a să face de turci înglotire
- Începu, deodată răsunară
- Din dosul tabării turcești mare
- Búcine și dobe cu strigare.
- Pentrucă din dos Vlad supusese
- Oarecâteva-sute-înarmate,
- Cu bucini, și dobe-în tufe dese,
- Cu poruncă, când va-începe-a bate
- Războiu, și ei să strige, să cânte,
- Pe turci de doao părți să spăimânte.
- Atuncea, (spun că) și-în văzduh să văzură
- Cereștii călărași în veștmânte
- Albe, în strălucită-armătură,
- Mergând muntenilor înainte
- Și hărțuind cu sabii de pară
- Pintre păgâneștile ciopoară.[19]
- Turcii văzând ici vrăjmașu-în față,
- Ș-auzind că-altul din dos năvale,
- Cu droaia, făr' de rând și povață,
- Să punea muntenilor în cale
- Și să gătă de bătaie-adinsă,
- Dar apoi inima li să frânsă.
- Căci românii, dacă precepură
- Că să face-în tabără mișcare
- Cu musică și chiuitură
- De războiu și de-oști ațițătoare,
- Descoperind lămpadele-aprinse
- Înnaințară-în șireaguri strinse.
- Ca pârjolul ce-întii prin frunzare
- Merge nădușit pe zios, cu mică
- Flacără, iar după ce din rare
- Tufe răzbi-în brădet, să rădică
- Bobotind în văpaie,-apoi prinde
- Vânt și-în urmă tot codrul încinde,
- Așa muntenească-oaste-îndrăznită,
- Ce păn acum furiș pătrunsese,
- Deacă să vede descoperită
- Făr' veste din întunerec iese
- Și despre-osăbite părți s-arată,
- Ca și când ar fi nenumărată,
- Cu strigări adânci triumfătoare
- Făcând asemene cu pământul
- Toate. Iară turcii de groază mare,
- Uitându-și credința și cuvântul
- Care sultanului său dedusă,
- Răsipiți fugea-în grabă nespusă.
- Atunci o coloană ce-avea să-abată
- La corturile Porții pre nalte,
- S-urmeze după porunca dată,
- Rătăcindu-să nimeri pe-alte
- A pașilor, unde tăbărisă
- Oștile din Asia trimisă
- Care-a sprijinire nu putură
- Năvala muntenilor iuțită,
- Frânte cu cea dintii lovitură;
- În zădar pașii strigă, le-învită,
- Căci cu grămada pornite-în fugă,
- Nici poruncă-ascultă, nice rugă.
- Ba trag și pe cele-alte cu sine
- În răsipă, să calcă, să strică
- Oaste cu oaste și-ordii păgâne
- Fug însuși de-ai săi de mare frică;
- În zădar și sultanul de față
- Îndeamnă, mustră,-arată ș-învață,
- Cum în zădar și trimișii strigă
- În toate părți că nu-i de-a să teme,
- Că-i numa viclenie și-întrígă
- Despre munteni, ce în scurtă vreme
- Va ținea, numai ca fieșcare
- Să steie, s-arete cutezare,
- Că gloata-înfricoșată nu știe
- De rămas, ci năbușește-afară
- Din tabără, cu nerând și-în tărie,
- Ca și când din munți unda pogoară,
- Rumpe iazul, răstoarnă poprele,
- Prevărsând lunca de bălțele.
- Mahomet văzând aceste toate,
- Izbânda-și uită, jeleà-l cuprinsă,
- Mai vârtos că-auziea după spate
- Ca când oști ar fi mai multe-ascunse,
- Ș-acum nu caută numa să scape
- Pe unde-i mai scurt, mai aproape.
- În mijlocul unii groase cete
- Cearcă a străbate-întracea parte,
- Pe-unde să vedea mai cu-îndelete
- Și pe unde era mai rară moarte;
- Așa scăpă de-oștile române
- Mahomet acoperit cu rușine.
- Toată tabăra mearsă-în răsipă!
- Cei scăpați fug fără contenire,
- Morții zac, răniții gem și țipă
- Iar' biruitorii cu îndrăznire
- Strigă, să-îndeamnă și să-întărâtă
- Și nu dau răgaz nici o clipită.
- Întracea Sătana cu-îndrăzneață
- Leghioana sa iacă sosește
- Și pe turci fugari în groasă ceață
- Învolgând de moarte-i ocrotește;
- Spúmegă de ciudă și mănie
- Pentru venirea sa cea târzie.
- Iar' Mihail Arhánghel, întia
- Cereștilor oștitori povață,
- Zărind de parte cum vine-ordia
- Dracilor învoaltă-în neagră ceață,
- Tot cugetul Sătanei-înțăleasă
- Și hotărî nainte să-i iasă.[20]
- Deci strigă-îndată: „la arme-afară!"
- Și luându-și o ceată cu sine
- Îngerească, cu sabii de pară,
- Câteva tunuri cu fulgeri pline,
- Tot feliu de-artelerie cerească
- Ca pre vrăjmașul să biruiască.
- Era de viață dătătoare
- Cruci acolò și-evanghelii sfinte,
- Moaște, metanii cu sărindare,
- Posturi cu rugăciune fierbinte,
- Miruri, paraclise, liturghii,
- Canoane, aghiazme și tămâi.
- Cu cestea purceasă fără zăbavă
- Oastea îngerească la bătălie,
- Cântând Troiții pre nalte slavă,
- Și stând în față negrii ordie,
- Armele nebiruite prinsă
- Și de-îmbe părți războiul s-aprinse.[21]
- Sabii de pară nemuritoare
- Lucind aducea nevindecate
- Rane dimoneștilor ciopoare;
- Cu fulgeru ceresc încărcate
- Tunuri vocnea nestânsă văpaie
- Ș-acu fierbea groaznică bătaie.
- Neputând cumplita lovitură
- Sprijini cetele-întunecoase,
- Nápoi a să-îndupleca-începură,
- Când Sătana ietăganu-ș' scoase
- Și scrâșnind așa răcni de tare,
- Cât păru că pământul trăcsare.
- Năvălind apoi cu sâlnicie
- Asupra șireagurilor sfinte,
- Vru pre ai săi din fugă să ție,
- Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,
- Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale
- Oprindu-l cu scuturile sale.[22]
- Iar' Arhanghelul deacă vede
- Nebuna Sătanei cutezare,
- Iute ca fulgerul să răpede
- Și-atâta-i șterge-o palmă de tare,
- Cât Sătana-i cade denainte
- Ca fără suflet și fără minte.
- „Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine
- Să-mi spurc armele nemuritoare!
- Palma-i pentru proaste, de rușine
- Suflete!" (zise) și supt picioare
- Îl călcă. Ș'apoi cine știe-unde
- Îl zvârli,-în nește peșteri afunde.
- Atuncia și din artelerie
- Începură-a-împroșca sărindare,
- Sfeștanii, paraclise, tămâie,
- Moaște sfinte ș-altele de care
- Fug diavolii; iar apa sfințită
- Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.[23]
- Și iacă-oastea neagră-într-o clipită
- Cu vaiet și multă zberătură
- De tot în răsipă fu pornită;
- Dracii care-încătro străbătură;
- Undeva cercând cum să să-ascundă
- Cu vreo mijlocire mai curundă.
- Unii-intrară-în pământ, alții-în stânce,
- Mulți în bălți încă să pitulară,
- Prin râpe, lacuri, peșteri adânce;
- Iar' o zătignită cetioară
- Vrând a scăpa de-atâte nevoi
- Să băgă-într-o cireadă de boi.[24]
- Mamona văzând aspra pălmită
- Care Sân-Mihai Sătanei ștearsă,
- Nu stete mai mult, ci-întro clipită
- Pieri din șireag și iute mearsă
- La oastea lui Vlad luând pe sâne
- Chipul unei cătane bătrâne.[25]
- Pintre șireagurile gonace
- Mestecându-să, strigă deodată:
- „Fraților! ascultați, de vă place,
- Ce socotesc eu! Iacă-împrăștiată
- Fuge turcimea și-în răpezită
- Fugă-anevoie va fi poprită.
- Deci în zădar gonind după dânsă!
- Ajungă dar că-a noastră vărtute
- Puterea lui Mahomet înfrânsă;
- Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,
- Că-oastei vrăjmașe-în fugă pornite
- Trebuie-a zidi poduri aurite.
- Pănă ce noi făr de răsuflare
- Gonim pe fugari, alții bogată
- Tabăra vor prăda și doar' care
- N-au asudat în astă cruntată
- Bătaie răpi-vor acei toate!
- Noi om rămânea cu buze-umflate."
- Aici tace ostașul ș-arată
- Mulțime de bani cu lucruri scumpe,
- Oastea la pradă-acum învitată
- Să desface, rândurile rumpe;
- Fieșcare merge-apoi de sine
- Lăsând scăpare-oștilor păgâne.
- Deci la ceialalți porunci trimite,
- În urma fugarilor să meargă
- Neîncetat, cu pasuri întețite,
- Iară el în partea sa-încă-aleargă
- Pe care-ajunge taie și bate
- Și bieților purure stă-în spate.
- Cum râul de munte primăvara,
- Când în pripă neaua să topește,
- Dintru nălțime urnind povara
- Apelor, să varsă și bujdește,
- Toate-înneacă, surpă și prăvale
- Și nu-i ce să-l oprească din cale,
- Așa Vlad neînvinsul să răpede
- Și cu șireaguri nespăimântate
- Frânge, taie ce nainte vede,
- Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,
- Și nu-i vărtute, nice tărie
- Să-l contenească sau drum să-i ție.
- Dar ce folos de atâta vitejie,
- Când scăpare avu mai marea parte
- Prin a diavolilor măiestrie!
- Totuș' a turcilor fu rea soarte,
- Căci din tabăra nenumărată,
- Abia scăpă jumătate de gloată.
- FÂRȘIT
- Pe poetul nostru încă l-au apucat nește dorințe deșerte poeticești care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomenește el, când un copil l-ar putea oborî cu o pușcătură! Voinicii de care pomenește poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) și Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ș-or-cine asupritoriu de oameni, și biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji și la poveștile de obște. În vreme după ce várvarii mieziinopții au cuprins împărăția romanilor, iar au început acest feliu de povești a fi primite la norod, și au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obște, ci și pre cei aleși din norod. De-aci au avut început poveștile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ș-altora; și de atunci, mai vârtos la italieni și la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveștile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuș', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte și putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuințăzi asupra-ți și puterea-ți împrumuți celora ce vor să te supuie! Erudițian.
- Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oștenească!... Și adevărat: pănă când trăiește aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade și toată slava și mai că poți zice ființa norodului. Erudițian.
- Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată și strămoșască ce vine de la lătenie: iuvenis, italieneștegiovane, frănțozăște jeun, adecă fecior tinăr și, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia română deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos.
- Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să oprește și pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obște muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce știu despre alții. M. P.
- Aceasta se află și la istorie.
- Rândul poveștii e așa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, și sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod și strigare: „Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut și l-au dat la gol și acum să găta să să lipsească de viață, ca să nu cază viu în mânile necreștinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără și să tâlni cu ai săi. M. P.
- Precum s-arată, Argineanu nu știea ce s-au făcut cu dânsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au desbrăcat așa, în bajocură. M. P.
- Acela fu jurământ de un voinic! Căp. Alazonios.
- a) Dar să așteptăm puținel, oare ținé -va cuvânt? Căp.
- Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrând să le deie de înțăles că acolo vor afla mormânturile sale! Criticos.
- a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creștin și român.Idiotiseanul.
- b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i așa scris, au trebuit Argineanu să știe turcește. Onochefalos.
- Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul așa în drum ca Argineanul și cu cuvinte așa sumețe, nezicându-i nimica, demult i-aș fi zburat căpățina! Căp. Alazonios.
- a) Și doară ți s-ar fi tâmplat ca și turcului; ba doară nice ai fi ajuns a mușca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.
- Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oștean și știu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.
- Deștinde este cuvânt vechi strămoșesc, puțin acum obicinuit, și va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos.
- Sultanul nu credea de puterea și faptele lui, precum îi spunea turcii, ca și cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.
- Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Așa aș face și eu să fiu viteaz. Simplițian.
- a) Iacă dar' că Argineanul știea turcește, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.
- Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăș' aș face așa. Căp. Alazonios.
- a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălțat poeții pre deasupra de putința omenească! A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari și peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de pușcă, cu care și pe cel mai viteaz, cel mai mișel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă și mai mulți de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudițian.
- Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudițian.
- Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra trațienilor la Troada. De n-aș fi cetit însuș' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aș gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudițian.
- Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat așa nesâmțiți, fiindcă la taberi să pun străji din afară și din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne știute de larmă, de departe. Căp.
- a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund și nu ies la războiu. Mândrilă.
- Cereștii călăreți. Aceștea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P.
- a) Ce basnă! Și pentru ce? dacă fără această ajutorință Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.
- b) Întii: Scriptura învață și Viețile Sfinților arată că arătări de acest feliu a sfinților au fost nu o dată. A doao: s-află și la cronica Moldovii de aceste; ș'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.
- Toate cărțile bisericești întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povățuitoriu oștilor cerești.
- Fiindcă oamenii lucrurile duhovnicești nu-și pot închipui numai trupește, iar' lucrurile nevăzute, omenește și cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta și poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oștile omenești; și precum au oamenii tunuri și artilerie, așa pune și la îngeri, precum au făcut și alții. Musofilos.
- Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate și a celor necurate și zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânșii. În urmă nu putură diavolii ținea războiul și începură a să îndupleca; atunci Sătana scoțind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile și-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, și trebue a să înțălege alegoricește, adecă că Sătana au vrut să pătrunză și să biruiască cetele îngerești, dar n-au putut. Musofilos.
- Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are și e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.
- Un asemene lucru sau tâmplare să cetește la Evanghelie, când duhurile necurate să băgară într-o turmă de porci. P. Orthodoxos.
- Cătană să zice pe unele locuri oștean; unii zic cătună. Filologos.
