de PETRE ISPIRESCU.
Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Își jeli nevasta ce-și jeli, dară văzu că nu folosește nimic cu jelirea. Începu a-și căuta de trebi.
Ajuns însă la căruntețe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră și le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace și cu mulțumire.
Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeți dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mângâie. Era singur cuc.
Îl bătea gândurile câteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea însă bietului om să-și uite nevasta dintâi; ș-apoi nu știa peste ce pământ va da. Sta în cumpene. Să zică da, îi era frică să nu dea tocmai acum spre bătrânețe peste vro muierușcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urâtul singurătății îi da ghes și nu-l lăsa în pace. Așa e omul când este învățat cu dichisul lui, cu rostul casei sale. Și apoi vedea și el că începuse a i se cam risipi casa; deoarece nu mai era într-însa un al doilea suflețel de om măcar.
Ce să facă ? După ce se mai gândi și se mai răzgândi, ce-i vine lui ? Numai iacă își ia inima în dinți, calcă în gura lăcomiei și hotărăște să-și ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui că așa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămâie singur.
Acum altă nevoie. Cum să facă el să-și aleagă un copil de suflet, și pe cine să ia pe lângă dînsul, el, care n-avea rude nici cât ai îmbuca o dată.
Stătu la chibzuri și puind degetul pe frunte, plănui cât plănui, apoi zise: „Mă voi scula mâine de dimineață, voi umbla prin cetate, și Dumnezeu să-mi scoață înainte ființa pe care s-o iau de suflet“.
Planul fu bun. Dară ziua în care ieși omul să-și găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.
Ieșind omul din casa lui dis-de-dimineață, a doua zi cutreieră cetatea, și parcă toți copiii intrară în pămînt, că nu întâlni nici unul. Totuși, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un suflețel, se încumese de ieși afară din cetate și mergea iaca așa pe drumul cel mare, fără să știe nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea ața la orânda lui. N-apucă să mai facă vro doi-trei pași, și dete peste un șarpe. Omul îi zise:
- Vrei tu, șarpe, să fii copilul meu de suflet ? Am de toate, și bani, să-i mănînci cu lingura.
- Mai e vorbă ? Cum să nu voi, răspunse șarpele. Numai să ne învoim.
- Da’ cum păcatele să nu ne învoim ? Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate.
- Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porți în cârcă.
— Atît numai? întrebă biet omul. Daca este așa, tu ești fiiul meu de suflet.
Se învoiră, și omul luă pe șarpe în cârcă. Șarpele i se încolăci împrejurul gâtului și se așeză acolo ca într-un culcuș.
Omul umbla cu gâtul îmbroborojit și nu făcea nimic fără să știe și șarpele. Mâncarea unuia era și mâncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea și celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.
Trecu multă vreme la mijloc. Înțelegerea dintre dânșii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dânsul, nu cîrcnise nimic.
Dară pârdalnicele de bătrânețe, când vin, aduc cu dânsele fel de fel de metehne.
Omul, îmbătrânind, începuse, deh ! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă și spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim ? Să spunem drept pe șleau: iacă se cocoșase de bătrân, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci șarpele crescuse; se făcuse măgădău mare.
Omul, biet, începuse a tânji. Într-una din zile, cuteză a zice:
- Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău și mai dă-te și tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrânețele și nu te mai pot duce.
- Ba să-ți muți gândul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie pînă vei intra în pămînt.
Știa omul că așa era, dară credea că va găsi la șarpe milă de copil.
Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia.
Bietul om răbdă în piele și mai purtă în cârcă pe șarpe ce-l mai purtă, și, văzând că atâta sarcină îl dăhulase de tot, mai rugă pe șarpe să aibă milă de tată-său și să se mai dea pe jos.
Aș ! pe dracul să rogi ? Șarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, și nici că avu gând să se clintească din loc.
Unii, alții, văzând trudele omului, îl povățuiră să meargă la judecată. Omul ascultă și trase pe șarpe la judecată. Când se înfățișară, omul își spuse păsul. Judecătorii întrebară pe șarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, și să mai slăbească pe bietul unchiaș, să se mai odihnească și el.
- Cu dreptul, cu nedreptul, nu știu eu; așa ne-a fost învoiala, răspunse șarpele.
- Așa este, bătrânule ? întrebară judecătorii.
- De, asta așa este, răspunse unchiașul, dară atunci când am făcut învoiala eram mai tânăr și puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputințele mele, căci mi-e fiu de suflet, și după moartea mea tot al meu lui are să-i rămâie.
- Milă la noi nu scrie, zise și șarpele. Eu știu că așa ne-a fost învoiala, și apoi, și așa, și altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt.
- Daca așa v-a fost învoiala, bătrânicule, răspunseră judecătorii, și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială.
Bietul om ieși de la judecătorie cu lacrămile în ochi și fără de nici o ușurare la greutățile sarcinei ce ducea.
Și așa, cu sufletul plin de obidă, abia târându-și trupul, mergea pe gânduri și cugeta că aceasta are să-l răpuie și că nu va putea să trăiască zilele câte i-a fost dat de la Dumnezeu.
Când, trecând pe la un maidan unde era o mulțime de copii, îi auzi că se jucau d-a împărații. Ridică capul, se uită și văzu pe copilul pe care ceilalți copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieșise la judecată. Împăratul ședea pe un buștean mare, sfetnicii lui, toți cu toiege în mâini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovați, legați cobză cu mâinile la spate, erau înconjurați de ostășimea copilărească, toți cu ciomege în mâini.
Ce-i dete omului în gând, că numai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:
- Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.
- Spune, tătișorule, ce păs ai ?
- Să vezi dumneata, împărate: rămâind văduv, mi se urâse cu singurătatea, și am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămâie tot avutul meu după moartea mea. Și neavând nici neam de rudă, am ieșit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest șarpe, cu care m-am învoit să-l port în cîrcă. Eram mai tânăr atunci; acum el a mai crescut și greutatea lui m-a gârbovit până într-atât, încât abia îmi mai târăsc pe pământ ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am nițel răgaz, să mai răsuflu și eu, iar el nu vrea.
Șarpele voi să răspunză și el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:
- Este o necuviință de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împricinații, când se înfățișează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt ?
Șarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lângă gâtul omului, se dete jos la pământ și de acolo răspunse:
- Împărate, omul acesta, adevărat așa este, că m-a luat copil de suflet.Dară învoiala ne-a fost să mă poarte în cârcă. Ori m-oi da jos din cârca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă țiu de învoială. Așa este cu dreptul. Învoiala este sfântă.
- Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harta-parta !
Atâta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și unde mi se repeziră ostașii și dregătorii cei mici, toți cu totul, la șarpe, și unde mi-i deteră la bâte și la toiege d-alea țepenele, de mi-i strivi capul, numai cât ai zice mei.
Și de unde bătrânul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dânsul. Judecata unui copil îl mântuise.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Petre Ispirescu, ai putea să mai citești aici:
